Iarna Bucovinei
Motto:
N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.
(Mihai Eminescu – ”La Bucovina”)
Pe teritoriul Bucovinei istorice, s-a dezvoltat celebra civilizaţie şi cultură Cucuteni, fără rival în lume la vremea aceea, întinsă până la râul Nipru. În Antichitate, ţinutul era locuit de marele neam dacic al Costobocilor, de la care i-a rămas şi denumirea de ”Ţara Fagilor”, căci aşa se şi tălmăceşte COST-O-BOC (cf. rom. gazdă; germanicul bok ”fag”; rom. Coşbuc). Românii îi mai spuneau şi Arboroasa, Făget sau Ţara de Sus.
Ca şi în limbile germanice, din imediata lor vecinătate, la Costoboci, ”fag” era sinonim cu ”literă; slovă”, aşa că nu e de mirare, că în vechea limbă română, bucovină însemna ”carte”, de la sintagma ”litere multe” (cf. rom. buche; avan; bucoavnă). Aşadar, chiar dacă şi în limbile slave există acest toponim, Bucovina este o denumire autentic românească. De altfel, aşa se numea şi se mai numeşte şi astărzi o pădure dintre Cernăuţi şi Vijniţa. Pe de altă parte, Costobocii au fost daci liberi, neatinşi de vreo influenţă latină, ba chiar i-au bătut de câteva ori pe romani.
Până la răpirea Bucovinei de către austrieci, teritoriul era curat românesc, chintesenţă a valorilor noastre culturale tradiţionale. În nefastul an 1774, austriecii, cu acordul turcilor, au rupt din trupul ţării Făgetul, cu vechile mânăstiri şi necropole domneşti, cu mormântul marelui Ştefan şi cu însăşi vechea capitală a Moldovei – Suceava. Teritoriul răpit de austrieci avea o suprafaţă de 10.441 kmp, având 70.000 de locuitori, împărţiţi în 14.350 de familii, ce locuiau în trei oraşe – Suceava, Cernăuţi şi Siret – şi în 226 de sate cu 52 de cătune.
Sub raport teritorial, noua provincie a Austriei se întindea de la Munţii Carpaţi, urmând cursul râului Ceremuş, apoi o linie convenţională între râurile Prut şi Nistru, de la Nepolocăuţi până la Babin, mai departe cursul Nistrului până la Onut, iar de aici urmând cursul Pârâului Negru, pentru a ajunge în valea Răchitnei până la confluenţa acesteia cu Prutul, în dreptul localităţii Noua Suliţă. Frontiera cu ceea ce mai rămăsese din Moldova istorică începea la Mamorniţa-Ţureni, pe Prut, iar la Miazăzi, de la apa Sucevei, în dreptul satului Chilişeni, avea un traseu sinuos până în Carpaţi, lăsând în teritoriul răpit localităţile Suceava, Gura Humorului, Câmpulung şi Vatra Dornei.
Aflată sub conducere militară, Bucovina va fi înglobată Galiţiei, devenind al 19-lea cerc administrativ al acesteia, după 6 august 1786, în urma unui înalt prescript imperial. Încorporarea administrativă a Bucovinei la Galiţia a avut efecte nefaste asupra românilor, care nu aveau conaţionali în acest teritoriu de dincolo de Nistru, iar absenţa restricţiilor de deplasare pentru băjenarii galiţieni a făcut ca ucrainenii să pătrundă ca ruteni în regiunea dintre Nistru şi Prut şi ca huţuli în valea Ceremuşului şi a Putilei. Aşadar, prima consecinţă negativă pentru Bucovina de atunci a fost slavizarea tot mai accentuată a regiunii.
În cursul anului 1848, sub presiunea Revoluţiei Române, prin decizia consistoriului din 18 septembrie, la Liceul Latino-German din Cernăuţi se înfiinţează catedra de limbă şi literatură română, încredinţată lui Aron Pumnul – fost profesor de filosofie la Blaj, iar la Institutul Teologic se introduce româna ca limbă didactică. De asemenea, ia fiinţă la Cernăuţi şi o şcoală normală românească, având misiunea de a pregăti învăţători pentru şcolile din Bucovina. La 4 octombrie 1848, apărea la Cernăuţi gazeta românească ”Bucovina”, coordonată de fraţii Alexandru, Gheorghe şi Eudoxiu Hurmuzachi, care însă a fost însă repede suprimată de cenzură. Publicaţia va fi totuşi continuată în timp de ”Deşteptarea”, ”Gazeta Bucovinei”, ”Patria” şi ”Revista politică”.
Tot ca urmare a evenimentelor revoluţionare de la 1848, prin Constituţia austriacă din 4 martie 1849, Bucovina îşi recapătă autonomia provincială, fiind declarată ducat, şi trece sub directa coordonare a guvernului de la Viena. Titlul a fost reconfirmat şi în diploma imperială din 9 decembrie 1861, care începea astfel: ”Ca parte din Dacia veche, ţara aceasta, Bucovina, se număra sub stăpânirea domnilor Moldovei, la aşa numita ”Ţară de Sus”; mai târziu se numea Arboroasa şi în urmă Bucovina, după pădurea de fagi dintre Cernăuţi şi Vijniţa”.
La 1 mai 1862 se înfiinţează la Cernăuţi ”Reuniunea Română de Lectură”, ce se transformă în anul 1863 în ”Societatea pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina”, ce a avut un rol decisiv în lupta de emancipare naţională şi culturală a românilor bucovineni. În vara anului 1871, la 15 august, a avut loc sărbătorirea a 400 de ani de la târnosirea Mânăstirii Putna. Manifestarea a fost organizată la Putna, din iniţiativa studenţilor români de la Viena, în frunte cu Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, participanţii fiind peste 3.000 de reprezentanţi ai românilor de pretutindeni.
La 30 septembrie 1871, din iniţiativa unui grup de studenţi români ai Universităţii din Cernăuţi, ia fiinţă Societatea Arboroasa, sub conducerea lui Theodor Stefanelli, iar mai târziu, în anul 1876, este ales în fruntea societăţii tânărul muzician Ciprian Porumbescu. Un an după alegerea lui, la 15 noiembrie 1877, autorităţile austriece desfiinţează Societatea Arboroasa, arestându-i pe conducătorii ei, în urma trimiterii unei telegrame de condoleanţe la Iaşi, cu prilejul dezvelirii bustului domnitorului martir Grigore Ghica, la un veac după mazilirea acestuia.
Proclamarea Independenţei de Stat a României la 9 Mai 1877 şi izbucnirea războiului de neatârnare au avut un ecou deosebit în Bucovina, o mulţime de tineri români trecând frontiera şi înrolându-se în oastea română. Având în vedere tensiunile politice dinaintea mişcării memorandistice din Transilvania, dând naştere unei ample campanii de solidarizare a naţiunii române, în anul 1892 s-a înfiinţat Partidul Naţional Român, având pe atunci ca obiective principale autonomia Bucovinei şi păstrarea individualităţii ei istorice şi politice.
La 2 iulie 1904, la Mânăstirea Putna, în prezenţa a 15.000 de români veniţi din toate ţinuturile noastre istorice, s-au prăznuit 400 de ani de la plecarea la cele veşnice a voievodului Ştefan cel Mare. Cu acest prilej, guvernatorul provinciei raporta la Viena că ”românii din toată lumea serbează azi pe Ştefan cel Mare”.
În urma Primului Război Mondial, Congresul General al Bucovinei, întrunit la 28 Noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Metropolitan din Cernăuţi, votează în unanimitate ”Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.
Dar, după cum se ştie, anii de libertate ai românilor din Nordul Bucovinei s-au sfârşit odată cu pătrunderea în acest ţinut a hoardelor sovietice, cu mult mai rele decât cele austriece. Astfel, după anul 1944, românii bucovineni au trăit vremuri cumplite; campaniile de deportări, arestări abuzive şi teroare au continuat în permanenţă. Totodată, s-au desfiinţat bisericile, s-au închis şcolile cu predare în limba română, s-au confiscat pământurile stăpânite de români, strămutându-se apoi pe acele locuri populaţie ucraineană şi rusă.
Împărţirea administrativă a teritoriului regiunii Cernăuţi s-a făcut de aşa natură încât populaţia românească să nu devină majoritară în niciun raion. Relaţiile cu România au fost suprimate din toate punctele de vedere, românii neavând dreptul nici măcar la menţinerea contactelor permanente între rude, fără să mai fie vorba de relaţii culturale cu fraţii din Ţara-Mamă.
În 1956, la trei ani de la moartea lui Stalin, a luat fiinţă la ”Institutul Învăţătoresc” din Cernăuţi o secţie de limba română, transferată apoi la Universitate, constituindu-se astfel catedra de limbă ”moldovenească”. Tot în cadrul Universităţii, catedra de filologie română se va înfiinţa abia în 1971, fiind integrată secţiei de literaturi universale. Studenţilor li se interzicea cu desăvârşire studierea cărţilor de literatură română tipărite la Bucureşti, impunându-li-se limba rusă şi ucraineană, studierea U.R.S.S. etc. Prin repartizarea în producţie, trimiteri la ”specializare” sau simpla satisfacere a stagiului militar, tinerii absolvenţi erau îndepărtaţi de locul natal, spre a se pierde în oceanul slav. Nu le e bine românilor nici astăzi, după ce, la prăbuşirea Uniunii Sovietice, au rămas tot sub administraţie străină.
Datele pentru acest documentar le-am preluat în mare parte din volumul ”Monumente istorice şi de arhitectură din ţinutul Cernăuţilor” de Laurenţiu Dragomir, Editura Eminescu, 2000. De asemenea, am obţinut informaţii direct de la Eugen Tomac şi Ilie Tudor Zegrea, excepţionali oameni de cultură, pe care i-am cunoscut într-o documentare la Cernăuţi. Acolo am primit şi misiunea de a-i corecta pe românii care spun ”Bucovina de Nord”, întrucât s-ar înţelege că ar fi o regiune diferită de ”Bucovina de Sud”. Aşadar, când e vorba de ţinutul care se mai află încă sub ocupaţie ucraineană, e bine să spunem ”Nordul Bucovinei”.
Avem cu acest Nord al Bucovinei legături profunde, pe care românii nu trebuie să le uite niciodată: izbânda oştilor lui Ştefan cel Mare asupra leşilor, de la Codrii Cosminului, anii de şcoală ai lui Mihai Eminescu, mormântul lui Aron Pumnul şi al altor conaţionali de seamă, satul natal al lui Ciprian Porumbescu şi multe altele. Să nu creadă ucrainenii că românii vor uita vreodată Nordul Bucovinei!
E iarnă în Bucovina, o iarnă geroasă care se simte şi vara şi care durează demult, mai ales de când acest mirific ţinut a fost despărţit în două. Fără doar şi poate, cândva, în Nordul Bucovinei, va fi iarnă doar... iarna, nu şi vara, iar românii se vor bucura iarăşi de o ţară întreagă, cum şi merită, după atâtea jertfe! Cum zice proverbul nostru, apa trece, pietrele rămân!
