Harry, vocea sa, pianul sau
Joi seara, in sala de concerte a TVR Iasi, am avut norocul sa asist la uluitorul recital al lui Harry Tavitian. Harry este un muzician care mi-a placut dintotdeauna, mai precis de la primul concert pe care l-a dat la Iasi, cu grupul Creativ, in 1981 sau 1982, in cadrul unei editii a Festivalului Artei si Creatiei Studentesti, organizata in urbea mea. De atunci, a mai cintat de citeva ori la Iasi, dar nefiind in localitate, am ratat concertele cu pricina. In schimb, i-am ascultat si reascultat discurile, l-am urmarit la TV, cind a fost difuzat, m-am mai plimbat si pe site-ul sau sau pe youtube. N-as putea spune exact de ce-l socotesc pe Harry unul dintre cei mai mari jazzmani ai momentului – si nu ma refer doar la relativ saracul, dar de calitate!, spatiu cultural-muzical de la noi – pentru ca succesele sale internationale sint notabile si a cintat mai peste tot in Europa si dincolo de Ocean. Poate din pricina formulei sale muzicale, care reuseste sa puna laolalta traditia clasica a jazz-ului, jazz-ul contemporan si felurite etno-muzici, de la folclorul armenesc la cel balcanic sau romanesc? Poate din cauza calitatilor sale interpretative solo si in diverse combinatii instrumentale? Nu, chiar nu stiu, stiu doar ca joi seara am stat mai bine de doua ore sub vraja muzicii sale, a pianului sau parca vrajit si a vocii sale de o versatilitate parca nesfirsita. Daca inchideai ochii la un blues, unul de inchisoare sau unul din Delta – nu a Dunarii, de buna seama! –, aveai senzatia ca in fata ta se afla un negru abia scapat de pe plantatie. Daca faceai acelasi lucru in vreme ce cinta un dans din Caucazul neamului sau, credeai ca este vorba despre o solista alto. Si am facut aceste probe, aceasta experienta, nu vorbesc ipotetic.
Pe afis, scria ca Harry se va produce cu teme armenesti din jazz. Dar inseamna sa nu-l cunosti deloc pe muzician ca sa crezi ca si-ar putea impune asemenea limitari in cuprinsul unui concert! Asa ca a interpretat teme din jazz-ul clasic, compozitii proprii, blues-uri, cintece inspirate din folclorul armenesc de buna seama, dar si din cel balcanic sau romanesc. Si, intr-o asemenea combinatie de sonoritati, nici nu s-a limitat la virtuozitatea sa pianistica incredibila si la vocea sa, de fapt vocile sale ar fi mai exact!, ci ne-a demonstrat ce inseamna o muzica de mare calitate si cind incearca timbrul altor instrumente, de la muzicuta blues-ului la cele apartinind traditiei muzicale armenesti. Sigur ca mi-a placut intreg recitalul, iar daca am ramas cu o slabiciune pentru suita de dansuri transilvanene, culese de Bela Bartok, e si din motive extramuzicale. E ceva fermecator si cumva dincolo de muzica sa asculti niste vechi cintece romanesti, culese de un ungur acum vreo suta si mai bine de ani, in interpretarea unui armean bintuit, dar bintuit bine!, de geniu muzical.
Este reconfortant insa sa constati ca jazz-ul nu are doar un trecut si un prezent la noi, ci intr-un fel, si un viitor asigurat de un public tinar si de calitate.
Si mai este ceva care mi-a placut foarte mult si care este de dincoace ori de dincolo de muzica – publicul. Nu ma refer numai la calitatea acestuia, la reactivitatea perfecta la muzica audiata, ci si la virsta. Privind in jur, poate ca nu simteam chiar complexe de „om batrin”, dar nici mult nu mai aveam! Eu, profesorul Alexandru Carausu, caruia ii datorez initierea mea in jazz, provocata de auditiile pe care le organiza, pe cind eram student, in amfiteatrul de la Matematica, Florin Cintic, Emil Raducanu, un alt eminent animator al jazz-ului aici, in Iasi, ca si ceilalti din generatia mea, cam ridicam media de virsta a publicului! Este reconfortant insa sa constati ca jazz-ul nu are doar un trecut si un prezent la noi, ci intr-un fel, si un viitor asigurat de un public tinar si de calitate. Cred ca filiala ieseana a Uniunii Armenilor din Romania, TVR Iasi si Alex Vasiliu, ca prezentator, merita toate laudele si multumirile noastre pentru aceasta atit de reusita intilnire muzicala cu Harry Tavitian.
