Germania este din nou o ameninţare la adresa securităţii europene
În timp ce continentul pare să sufere o cădere nervoasă din cauza lui Trump, Putin şi Ucraina, eurocraţii reuniţi la Paris caută îndrumare la Berlin. Dar este înţelept să urmăm elita germană? se întreabă un editorial al Telegraph.
Duminica viitoare, 60 de milioane de alegători germani sunt pregătiţi să îl dea afară pe Olaf Scholz, social-democratul nefericit şi indecis, şi să îl înlocuiască cu Friedrich Merz, un creştin-democrat conservator din punct de vedere fiscal, cu mai mult păr şi, trebuie să sperăm, cu o mai bună înţelegere a Realpolitik.
Astfel, Berlinul se va afla sub o nouă conducere. Totuşi, în practică, cât de mare va fi diferenţa? Răspunsul, mă tem, este: nici pe departe suficient.
Timp de un sfert de secol, guvernele germane succesive au pus economia ţării lor în pericol mizând pe gazul rusesc ieftin, reducându-şi în acelaşi timp forţele armate până în punctul în care soldaţii trebuiau să folosească mături în loc de puşti.
Gerhard Schröder, cancelarul care i-a permis lui Putin să pună stăpânire pe industria germană, a devenit ulterior lacheul acestuia, angajat de Gazprom pentru a promova proiectul gazoductului Nord Stream. Succesoarea sa, Angela Merkel, a fost mai puţin coruptibilă, dar a cedat aceleiaşi mari iluzii cu privire la Rusia.
Încrederea elitei politice şi corporatiste germane în Putin a fost atât de mare încât, chiar şi după invazia Georgiei, anexarea Crimeei şi iredentismul său în Ucraina, au închis ochii la dovezile că imperiul rus contraatacă şi urmăreşte să întoarcă înfrângerea suferită în Războiul Rece.
În loc să renunţe la dependenţa de Moscova, liderii germani au continuat să îşi închidă industria nucleară, angajându-şi populaţia la o dată scadentă prea ambiţioasă pentru zero net emisii de carbon.
Cel mai important motiv pentru care Europa nu a reuşit să facă faţă agresiunii lui Putin în ultimii 15 ani a fost teama patologică a germanilor de a irita ursul rus.
Apoi a venit invazia la scara largă a Ucrainei, care a pus capăt redresării post-pandemice. După o perioadă de panică, mediul de afaceri şi instituţiile politice germane şi-au depăşit dependenţa de energia rusească ieftină. Acum, însă, în perspectiva unui al treilea an de recesiune, alegătorii sunt revoltaţi.
Până la destrămarea sa de anul trecut, guvernul „semafor” de stânga care a succedat marii coaliţii centriste a Angelei Merkel a avut un bilanţ lamentabil în ceea ce priveşte Ucraina, imigraţia, impozitarea şi aproape orice altceva.
Cancelarul Scholz trebuie să poarte o mare parte din vină. După ce a înlocuit un ministru al apărării incompetent cu energicul Boris Pistorius, el a refuzat să dea curs sfatului noului ministru de a oferi Ucrainei echipamentul de care avea nevoie şi de a pune industria germană pe picior de război.
Dacă Merz este înţelept, nu va renunţa la pilotul Pistorius, ci va păstra în funcţie ministrul apărării, însărcinat cu transformarea Germaniei în noul arsenal al democraţiei. Dar dacă Merz acordă prioritate promisiunilor sale din manifest privind reducerea impozitelor în detrimentul reînarmării, problema germană va persista într-o nouă formă.
Membri-cheie ai administraţiei Trump, precum JD Vance şi Elon Musk, ar dori să vadă Alternativa pentru Germania (AfD) instalată în funcţie alături sau în locul lui Merz. Dar aceşti „naţionalişti” germani sunt de fapt pudeli ai lui Putin, care - aşa cum declară fără echivoc platforma lor - doresc să revină la dependenţa de gazul rusesc şi să ridice necondiţionat sancţiunile, aruncând în acelaşi timp Ucraina la lupi.
Singura politică care este din ce în ce mai irelevantă, dar pe care niciun guvern de la Berlin nu îndrăzneşte să o abandoneze, este agenda ecologică. Istoricul Gordon Craig a declarat că, în 1914, statul major german ar fi respectat planul Schlieffen şi ar fi invadat Belgia „chiar dacă războiul ar fi început pe Lună”. Germania va continua să urmărească obiectivul net zero emisii de carbon chiar şi atunci când armatele lui Putin vor mărşălui prin Poarta Brandenburg, conchide Telegraph.
