Gaia: Pamantul care traieste si respira

“Natura este intelepciune.” Multi cunosc aceasta expresie, dar cat de adevarata este?

Daca am agita cazanul ipotezelor stiintifice contemporane si daca am lua in considerare care dintre ele au aruncat mai multa ceata asupra liniei dintre tangibil si divin, am descoperi ca Ipoteza Gaia se ridica pana la varf. Totusi, in ultimele 4 decenii, in timp ce ideea unui “pamant viu” continua sa stranga dovezi concrete in favoarea sa, savantii din diferite domenii au devenit tot mai atrasi de aceasta idee.

Ce este Ipoteza Gaia? Numita dupa zeita antica greaca a pamantului, aceasta teorie isi imagineaza planeta noastra ca o entitate vie, care respira si se autoregleaza.

De exemplu, priviti la aerul pe care il respiram. Oxigenul este un element indispensabil pentru toate organismele vii, de la bacterii la pesti si pana la oameni. Acest gaz si-a mentinut timp de un mileniu o compozitie de 21% din atmosfera planetei datorita unor anumite organisme vii (plantele) care continua sa il elibereze. Oxigenul — fiind un element foarte reactiv — are potentialul de a se combina cu alte gaze si minerale ale atmosferei si scoartei Pamantului, disparand complet in forma sa eliberata.

Dar in ciuda acestei situatii instabile, atmosfera Pamantului ramane un sustinator relativ constant al vietii. Aceasta a fost una dintre observatiile pe care chimistul James Lovelock a facut-o la o conferinta stiintifica in Princeton in 1969. Provocand conceptul naturii ca un simplu joc al sansei, Lovelock a postulat ca Pamantul ar putea foarte bine sa functioneze precum un organism viu gigantic, organizand toate formele materiei organice si anorganice cu un tel definit — acela de a crea un mediu pentru sustinerea vietii. In ciuda realizarilor sale trecute — cea mai importanta realizare fiind crearea unor instrumente sensibile pentru nava spatiala Viking in explorarea sa martiana — ideea lui Lovelock a unui Pamant viu a infruntat critici dure din partea colegilor sai.

Un alt punct de vedere ridicat de Lovelock a fost concentratia invariabila de salinitate a apei de mare, care ramane la nivelul optim pentru existenta vietii. Stiinta a descoperit ca apa din rauri trage in mod constant sarurile minerale in ocean, si totusi cand apa de mare se evapora pentru a forma nori nu ia sarea cu ea. Daca am urmari un mod logic strict de gandire am concluziona ca concentratia de sare din ocean ar trebui sa creasca cu trecerea timpului. Dar acest lucru nu are loc. Concentratia de sare ramane neschimbata de secole. Conform celor care sustin Ipoteza Gaia, acest lucru se datoreaza abilitatii unei fiinte colosale care mentine un echilibru intern — un fenomen care coincide stiintific (desi este deseori aplicat la organismele celulare) cu “homeostaza.”

Unii considera ca raspunsul din spatele acestui fenomen particular ar putea fi gasit in formatia de mine saline: de-a lungul timpului apa formeaza un golf si mai tarziu se scurge in pamant. Apa din interior se evapora si doar sarea ramane in urma. Aceasta portiune de pamant este apoi acoperita cu praf si argila, in cele din urma fiind transformata in roca solida, impiedicand un posibil viitor rau sa traga sarea de acolo. Ar putea acest mecanism sa regleze atat de intamplator concentratia de sare astfel incat apa sa fie mereu potrivita pentru viata pestilor si a altor creaturi de mare? Conform sustinatorilor teoriei, nu este vorba doar de un produs al unor circumstante accidentale ci mai degraba un proces controlat de insasi Gaia.

Un exemplu mai recent care sustine existenta Gaia provine dintr-o descoperire facuta de savantii de la Universitatea din Hong Kong, condusi de Jiu Liao. In timpul studiilor lor de-a lungul coastelor marii, echipa de investigatori a observat ca mareele pareau sa faca podeaua coastala “sa respire,” ca si cum aerul si umiditatea erau interschimbate prin presiunea apei de pe fundul marii. Aceasta respiratie poate fi observata in cele mai evidente cazuri sub forma unor bule de aer care apar din podeaua de coasta. Mareele par sa influenteze o miscare ritmica a fundului oceanului, cauzand ceva ce pare identic cu respiratia, dar cu o frecventa mult mai scazuta, datorita, bineinteles, marimii enorme a Pamantului.

Dovezile pentru Pamantul viu si care respira nu se opresc aici: rapoartele contemporane ale savantilor de la observatorul din Mauna Loa, Hawaii demonstreaza ca concentratiile de dioxid de carbon in perioada 1955-1995 au variat in sus si in jos dupa un tipar ritmic, lucru care, cu dovezile stranse prin statiile geografice, unii il intrepreteaza ca o inhalare sau exhalare terestra.

Ipoteza Gaia se confrunta cu notiunea predominanta ca conditiile potrivite pentru viata au fost mentinute timp de mii de ani doar datorita sansei — procese izolate care lucreaza independent si care pur si simplu creaza aceasta situatie. Credinta ca Pamantul este o fiinta vie este o idee care pana acum a castigat mai multi sceptici decat sustinatori, dar mintile oamenilor se schimba pe masura ce dovezile continua sa iasa la iveala.