Frunza verde şi florile dalbe
Multe cântece populare româneşti, îndeosebi doinele, încep cu frunză verde ori cu foaie verde, foaie însemnând tot frunză. La rândul lor, colindele sunt pline de flori dalbe, dar şi de alte refrene enigmatice, cum ar fi: Lerui-ler, Velerim-şi-veler-Doamne, Cetinele-cetioară-dragă-ler, Oi-leroi-d-ai-ler-oi-Doamne-Ler, Oi-linu-i-lin-şi-rujmarin.
O explicaţie ar putea veni de la faptul că, pe vremea geto-dacilor şi încă vreo câteva secole după ei, cântecele începeau cu urări de genul acesta: „Frunza să fie verde, florile dalbe să dea roade, iar grâul să fie curat, în pai ca trestia, în spic ca vrabia, la bob ca mazărea!” Au rămas moştenite până astăzi, în cântecele ceremoniale, urări ca acestea:
Să trăiţi,
Să-mbătrâniţi,
Ca merii,
Ca perii
În mijlocul verii!
Treptat, frunza verde a rămas în cântecele laice, iar celelalte formule au fost moştenite de cântecele ceremoniale. Recunoscându-le forţe magice, românii au păstrat multă vreme refrene geto-dacice, până când acestea, suferind unele schimbări nu au mai fost înţelese. Astfel, o formulă sacră a strămoşilor noştri, VALERIA A DO MANE „Florile să dea roade” a căpătat forme ca Voleronda-lerui, Velerim-şi-veler-Doamne, Lerui-ler, Lerunda şi altele.
De la VALERIA româna a moştenit floare, dar şi bălărie, de la A DO - infinitivul a da, iar de la MANE – mană, care are şi sensul de rod sau fruct. Tot astfel, din DO-MANE, ce mai însemna şi „Cel ce dă (dăruieşte, împarte) Hrana”, s-au transmis forme ca Domn, Doamne, Domnului.
Formule sacre geto-dacice, astăzi neînţelese, sunt înscrise pe unele „Pahare de Aur”, păstrate cu sfinţenie de moştenitori şi întrebuinţate numai la cele mai importante evenimente ale vieţii, precum şi la marile sărbători.
Cât despre atributul dalb, acesta mai apare doar în vechile cântece populare şi uneori în poezia modernă. Sensurile lui dalb sunt acestea: 1. alb, curat, imaculat; 2. luminos, limpede; strălucitor; 3. atrăgător; minunat – iar la figurat: neprihănit, gingaş, graţios.
