Femeia, între onoare şi păcat - un portret al secolului al XIX-lea

Cartea Nicoletei Roman, „Femei, onoare şi păcat în Valahia secolului al XIX-lea“, lansată ieri seară la Humanitas Cişmigiu, restituie această epocă.

Supratitlul cărţii, „Deznădăjduită muiere n-au fost ca mine”, este o exclamaţie a unei împricinate din clasa de sus, într-un lung, dureros şi lipsit de şanse proces de divorţ, care arată statutul femeii indiferent de clasă, în secolul al XIX-lea. Este vorba despre procesul de divorţ dintre Marghioala Lenţu („de familie Bengească”- cum preciza ea, având conştiinţa originii ei dintr-o veche familie aristocrată) şi Alexandru Samurcaş (un boier fanariot de obârşie mult mai recentă), în care, aceasta „poate să spună, datorită rangului său multe lucruri pe care alte femei nu pot să le spună”, precizează Nicoleta Roman.

Cartea recuperează din catagrafiile, condicile ecleziastice, actele cancelariilor domneşti şi actele de procedură ale tribunalelor din prima jumătate a secolului al XIX-lea istoria aspră şi discretă a femeilor muntene. De neam ales, ţărănci sau femei pripăşite la oraş, româncele se confruntau cu normele create şi impuse de bărbaţi. În faţa autorităţilor laice şi bisericeşti, când se despart de soţii cu care trăiesc rău, când se lasă răpite de iubiţii pe care familiile lor nu-i acceptă, când sunt judecate pentru infanticid, pentru adulter, pentru furtişaguri mărunte, pentru vrăjitorie sau pentru prostituţie, trebuie să se arate umile. Păcatele pe care le săvârşesc reprezintă nu doar nelegiuiri sau rătăciri omeneşti, ci şi o pată adusă onoarei bărbaţilor care le au sub oblăduire: taţi, fraţi, soţi. Pedepsele prevăzute de lege, care, de cele mai multe ori nu se aplică în fapt sunt infamante: însemnarea la nas sau plimbarea şi bătaia în public.

Preocupările autoarei sunt legate de istoria femeii, nu neapărat într-o cheie feministă, ci din interesul de a reda un subiect văduvit de istoriografia şi antropologia modernă. Descoperim care sunt suferinţele orfanelor, suferinţele femeilor care vor să divorţeze, cu poziţiile de putere ale bărbaţilor, care sunt chinurile prin care trebuie să treacă cele care rămân văduve şi trebuie să-şi câştige existenţa, cu jalbe la vodă pentru a-şi asigura traiul zilnic. Care este statutul slujnicelor, situaţia infractoarelor, ale femeilor acuzate de adulter sau de pruncucidere.

De altfel, conform poeţilor şi autorilor epocii, se face distincţia clară între bărbat (considerat om, fiinţă umană) şi femeie. Nicolae Nicoleanu exprima că femeia nu este om, iar, de aceea, în secolul al XIX-lea, tot ce face femeia îmbracă haina păcatului, afirma istoricul, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, prezentă la lansare.

„Din graţie fac arme veninoase, din virtute o seducţie, din constanţă un prezudiţ, din onoare o speculă, din efort o cursă întinsă naivităţii şi credulităţii, dar de vei întreba - ce fac oamenii, ei sunt mai răi decât femeile, de vreme ce femeile nu sunt bune”, cita istoricul din carte.

Mai mult, pornind de la premisa că poporul român împrumutase câte un cusur de la fiecare neam cu care intrase în contact, Costache Conachi şi Costache Negri, arătau, la 1836, „moravurile noastre”, după ce subliniaseră faptul că femeia era principalul propagator al coruperii morale.

„De la ruşi am luat libertinajul, de la greci lipsa de onestitate, de la prinţii fanarioţi amestecul de laşitate şi vanitate, de la turci indolenţa şi lenea, de la polonezi divorţul. Şi acea mulţime de evrei săraci care mişună pe uliţele noastre. Iată moravurile noastre”.

Cartea- observa Silvia Marton, doctor în ştiinţe politice la Universitatea din Bologna, prezentă la lansare - studiază diversele roluri ale femeii, fie prin percepţia celorlalţi (societatea, bărbaţii), fie prin vocea lor, vocea acestor femei în ipostaze mai mult sau mai puţin fericite.

Un punct forte al cărţii, remarca sociologul, este că autoarea reuşeşte să restituie un discurs despre femei, imaginea ei, percepţie asupra femeii, rolurile ei sociale, care permit să înţelegem cultura şi sensibilităţile populare şi un mediu social mai greu accesibil astăzi.

Alt punct forte, remarcat de toţi cei prezenţi la lansare, este reflecţia asupra modernizării pe care cartea ne-o propune. O modernizare văzută ca o încercare de reglementare, codificare, scriere pe hârtie, punerea pe hârtie a unor practici (şi sensibilităţi), dar şi un început de deschidere a societăţii spre acceptarea femeii în rolurile ei specifice, chiar prin oferirea de şcoli destinate acestora (de exemplu, şcoala de moaşe care şi-a făcut apariţia la vremea respectivă).

Prin urmare, cartea nu se limitează la a fi doar o bine argumentată sociologie istorică a femeii, ci şi un binevenit studiu care recuperează secolul al XIX-lea, secol rămas mai multe decenii închis într-o lectură ideologică, centrată aproape exclusiv pe momente legate de Unirea Principatelor şi Revoluţia paşoptistă. De altfel, remarcă autoarea, subiectele atinse de fiecare capitol al cărţii, prin bogăţia documentelor (arhivele referitoare la secolul XIX sunt pline de subiecte) pot constitui ele în sine o carte.