Expertă: Da, contextul e sumbru - economie vulnerabilă, extremism în creştere, război la graniţă. Dar încă putem evita un dezastru
Preşedinta Funky Citizens, Elena Calistru, expertă în analiza bugetelor şi membră a Comitetului Economic şi Social European, a venit cu o analiză "ca un duş rece" despre situaţia în care se află România.
Experta a subliniat că, deşi contextul este sumbru - economie vulnerabilă, extremism în creştere, război la graniţă, este importantă "să nu ne pierdem, să nu ne resemnăm", pentru că alternativa este să ne plângem că "nu merge nimic" în timp ce intrăm în zid.
"Cred că încă putem evita un dezastru, dacă renunţăm la cinism şi acţionăm: cerem explicaţii, susţinem reforme, punem presiune pe cei care ne conduc. Dacă ne resemnăm, cei care profită de sistem vor continua să o facă. Dacă lucrăm la un stat funcţional şi la o economie cu adevărat competitivă, avem şansa să fim mai mult decât o notă de subsol în statistici", a transmis Elena Calistru.
Redăm mai jos analiza completă a expertei:
Când citeşti că Uniunea Europeană, acest uriaş economic, acceptă un tarif de 15% pentru majoritatea exporturilor către SUA şi promite cumpărături de energie şi echipamente americane de sute de miliarde, nu poţi să nu te întrebi în ce realitate trăim. Când media tarifelor noastre era de vreo 5% şi acum ajungem la 15%, iar industrii precum cea auto – cu mii de joburi în lanţurile de aprovizionare româneşti – sunt taxate, se simte ca un pas înapoi.
Financial Times scria astăzi despre "relief" & "regret" în rândul oficialilor europeni – relief că am evitat un război tarifar, regret că nu ne-am folosit la maximum pârghiile de negociere (bine, probabil va rămâne mai plastică descrierea diplomatului european care, sub protecţia anonimatului, a dat-o pe asta: „He’s the bully in the schoolyard and we didn’t join others in standing up to him [...] Those who don’t hang together get hanged separately.”)
Pentru mine, acordul acesta e mai mult decât cifre comerciale. E simbolul unei Europe care a amânat prea mult timp deciziile grele despre competitivitate şi autonomie strategică. Îl văd în raportul lui Mario Draghi despre "paradigm shift"-ul necesar pentru ca Europa să recupereze diferenţa de inovare. Îl văd şi în discuţiile despre bugetul multianual de 2 trilioane de euro, care va trebui să finanţeze simultan digitalizare, tranziţie verde şi competitivitate. Dar mai ales apărare. Întrebarea e: de unde banii şi cât de repede?
Şi dacă Europa are probleme mari, România are probleme şi mai mari. Pentru că noi trebuie să ne descurcăm simultan cu trei crize: să recuperăm decalajele faţă de restul Europei (încă suntem în proces de catching-up), să plătim factura pentru rănile auto-induse din ultimii 10 ani, şi acum să facem faţă şi slăbiciunii generale europene. E ca şi cum ai încerca să alergi un maraton cu o piatră în gheată, în timp ce ţi se pune şi o povară pe spate şi tu oricum nu ai început să te antrenezi decât de vreo 2 săptămâni.
Dar da de aici, de acasă, tabloul pare cel mai complicat. România a devenit campioană la deficit: 9,3% din PIB. O cifră abstractă pentru unii, dar pe mine mă trece un fior când mă gândesc la ce înseamnă: dobânzi mai mari, bani mai puţini pentru spitale şi şcoli, risc de tăieri brutale. De ce am ajuns aici? Ani întregi de decizii populiste – tăieri de taxe fără a acoperi gaura, majorări de salarii publice fără reforme – şi o administraţie fiscală ce adună prea puţin şi prea aleatoriu. Funky Citizens a publicat weekendul acesta o analiză despre consecinţele acestor politici; nu e o lectură plăcută, dar e necesară (şi o să o pun în comentarii).
În acest context, auzim foarte des de la acest Guvern că trebuie să strângem cureaua, că nu avem ce face, ne trebuie soluţii rapide de a aduce bani la buget ca să nu ajungem să ne îngroape de tot pieţele financiare. Sigur că trebuie să ne punem casa în ordine. Dar orice dietă fiscală are nevoie de un corp sănătos. Când un vicepremier recunoaşte că a plătit pentru „consultanţă” unui inspector ANAF timp de opt ani şi îşi dă demisia, îmi amintesc de sutele de antreprenori care au tot scris sau vorbit pe la colţuri despre controale arbitrare şi proceduri sau registre obscure care trebuie livrate pe loc. Despre cum au fost forţaţi să plătească pentru a supravieţui.
Asta e o realitate. Dar mai este realitatea celor care lucrează corect – în privat sau în administraţie – şi se luptă cu un sistem care îi taxează la fel ca pe ceilalţi. Mi se pare nedrept să acceptăm ideea că „aşa e România” şi nu putem schimba nimic.
Adevărul este că modelul nostru de competitivitate se clatină. După 2000, avantajul principal a fost forţa de muncă ieftină. Companiile străine au venit, au creat fabrici, iar judeţe întregi s-au specializat în subcomponente pentru industria auto germană. Am fost mândri de investiţii, dar am neglijat un detaliu: odată cu creşterea salariilor şi a costurilor energiei, avantajul dispare. În paralel, aproape o treime din forţa de muncă este plătită de stat – fie direct, fie prin companii de stat. Asta creează o vulnerabilitate dublă: depindem de exporturi pe care nu le controlăm şi de un buget public pe care nu-l mai putem finanţa.
Mă supără când văd că, în faţa unor asemenea provocări, discursul public alunecă în fatalism. „Atât s-a putut”, „toţi fură”, „nu avem ce face”. Sau aproape voluptatea cu care unii se simt acum răzbunaţi că „uite, dom’le câtă corupţie la privaţii ăştia care dau lecţii statului”. Sau virtue signaling-ul tare păgubos (sau uneori doar reflex) al celor care au văzut acum sânge – „vi se pare normal sa...?” Fiecare dintre aceste fraze alimentează dezgustul faţă de democraţie şi hrăneşte extremismul. Apropo, tocmai a apărut azi un sondaj de la European Movement care arată că doar 36% dintre cetăţeni din marile ţări europene ar susţine necondiţionat democraţia. România nu face excepţie. Când văd asta, mă gândesc la câte argumente oferim, zilnic, celor care spun că era mai bine pe vremuri sau că trebuie să fim auto-suficienţi aici în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Nu cred în soluţii miraculoase, dar cred în reforme reale. Fără o ANAF modernizată, nu vom avea încasări. Fără reguli clare şi fără corupţie, investitorii vor pleca. Fără transparenţă în achiziţii şi fără implicarea cetăţenilor, banii europeni pentru competitivitate vor rămâne pe hârtie. Fără să protejăm instituţiile anticorupţie, nu vom avea încredere – iar asta e valabil şi pentru România, şi pentru Ucraina.
Cât despre mine, nu scriu aceste lucruri pentru că îmi place să critic. Le scriu pentru că am văzut cum poate arăta o schimbare atunci când cetăţenii se implică, când presiunea publică împinge instituţiile spre transparenţă şi când o comunitate alege să nu tacă. Ştiu cum e să simţi că totul se prăbuşeşte – ca activist, ca pacient, ca cetăţean – şi să nu cedezi. Şi cred că încă putem evita un dezastru, dacă renunţăm la cinism şi acţionăm: cerem explicaţii, susţinem reforme, punem presiune pe cei care ne conduc.
Nu sunt adepta postărilor fataliste. Da, contextul e sumbru: economie vulnerabilă, extremism în creştere, război la graniţă. Dar exact de asta e important să nu ne pierdem. Dacă ne resemnăm, cei care profită de sistem vor continua să o facă. Dacă lucrăm la un stat funcţional şi la o economie cu adevărat competitivă, avem şansa să fim mai mult decât o notă de subsol în statistici. Pe scurt: avem nevoie de un stat care să funcţioneze, de lideri care să explice deciziile şi să nu vorbească doar în lozinci, de o Europa care să fie… Europa (adică puternică şi solidară) şi de noi toţi care să nu cădem în resemnare. Îmi dau seama că sună idealist, dar alternativa este să ne plângem că „nu merge nimic” în timp ce intrăm în zid.
Ştiu că e un text lung pentru un Facebook saturat de reacţii rapide şi de întors aceste dileme moralo-economice pe toate părţile, dar uneori lucrurile nu pot fi simplificate. E şi motivul pentru care nu cred că trebuie să acceptăm „CSF NCSF” ca soluţie.
