EXCLUSIV: Pasiunea pentru atletism a doamnei Iolanda Balaş Soter

Reporterii Epoch Times România au avut plăcerea să o întâlnească pe marea campioană la atletism a României şi să o întrebe despre pasiunea ei pentru atletism. Numeni nu a putut să-i bată recordul timp de 11 ani între 1956-1967. Vă prezentăm mai jos interviul cu campioana olimpică şi mondială la săritura în înălţime.

Reporter: Doamnă Iolanda Balaş Soter, sunteţi arhicunoscută pentru performanţele remarcabile atât în România cât şi în străinătate şi aţi adus mari bucurii şi speranţe românilor într-o perioadă grea. Vă rugăm să ne spuneţi despre aceste performanţe.

Iolanda Balaş Soter: Provin din Timişoara, unde mi-am început activitatea în 1948. Timişoara a avut şi în trecut o activitate bogată în ce priveşte sportul. Era o altă mentalitate despre sport, în sensul că părinţii au fost aceia care ne-au trimis să facem educaţia fizică. Îmi amintesc că încă de la şcoala elementară, atunci când avea loc o competiţie, conducerea şcolii a fost alături elevi şi de profesorul de sport. Deci sportul a fost susţinut.Am avut şansa să locuiesc în acelaşi bloc cu familia de campioni Luiza Lupşa şi Eugen Lupşa, care m-au dus pentru prima dată pe stadionul Electrica şi astfel am început dintr-o joacă activitatea mea sportivă

În 1950-1951 m-am transferat de la Timişoara, cu antrenorul care mai târziu a devenit şi soţul meu, şi cu alţi sportivi timişoreni în Bucureşti, unii la Dinamo şi alţii la CCA - Steaua. Aici am continuat activitatea sportivă la un alt nivel, am devenit membră a unui club foarte serios care a avut mulţi campioni naţionali. Acum aveam profesori, antrenori, echipament, baza materială asigurată şi am devenit membră a lotului naţional de atletism.

Am efectuat prima deplasare la Budapesta în 1951 şi mai târziu am participat la campionatele europene de la Berna în 1954. Am fost prima delegaţie care a vizitat o ţară occidentală şi 2 săptămâni am vizitat şi Zurich, Lausane şi am urcat şi în munţii Jungfrau. La acest concurs am obţinut o medalie de argint - ceea ce a fost neaşteptat pentru unii - acest lucru dându-mi speranţă să-mi depun candidatura pentru o medalie la Melbourne. Totuşi, destul de repede am participat la un mare concurs internaţional România - Bulgaria la Bucureşti, unde am stabilit un nou record mondial. A fost primul record mondial stabilit de o atletă din România şi totodată mi-am îndeplinit baremul de a participa la Jocurile Olimpice de la Melbourne din Australia, astfel, reuşind să-mi îndeplinesc o mare dorinţă.

Olimpiada de la Melbourne. Din păcate, în vremurile acelea, antrenorii noştri nu au primit viză de ieşire din ţară şi nu au putut să însoţească echipa de atletism. Chiar antrenorul meu Ioan Soter care era atlet şi el şi-a îndeplinit baremul, nu a putut efectua deplasarea în Australia din cauză că avea un frate în Australia. În aceeaşi situaţie, fără antrenori au fost şi alţi sportivi, Lia Manoliu, Ilie Savel, Paraschivescu şi alţi atleţi. Astfel că în două săptămâni, eu dintr-o mare favorită a Olimpiadei, din păcate am obţinut numai locul 5 cu un record modest. A câştigat o americancă de culoare Mildred McDaniel cu un nou record mondial. Eu stabilisem un record de 1,75 cu câteva luni înainte la Bucureşti, şi americanca a sărit 1,76. A fost o înfrângere dureroasă o deziluzie pentru iubitorii atletismului, dar în primul rând pentru mine, mai ales că autorităţile vremii şi conducerea sportului românesc au considerat că eu aş fi “vândut” medalia americancei.

Reporter: Cum aţi reuşit să depăşiţi această înfrângere?

Iolanda Balaş Soter: Fiind îndrăgostiţi de atletism, pasionaţi de acest sport, am pus totul la o parte şi mi-am impus să mă pregătesc în aşa fel încât în 4 ani să obţin medalia de aur, să fie o revanşă.

Urma în 1960 Olmpiada de la Roma şi împreună cu soţul şi antrenorul meu, am pregătit. Timp de 4 ani în caietul meu de antrenament am desenat cercurile olimpice - albastru, roşu, negru, verde - cu un bănuţ şi dedesubt am scris revanşa. Chiar şi la revelionul din l960 am stat cu prietenii până la ora 1 noaptea şi apoi mi-am cerut scuze şi am spus că eu merg acasă să mă odihnesc şi pe 1 ianuarie m-am antrenat în Pădurea Băneasa, că restul stadioanelor au fost închise. A fost o competiţie formidabilă, La Roma, acea atmosferă romană cu obiectivele istorice Forumul roman, Columna lui Traian mi-au dat aripi şi am reuşit să iau locul 1 şi medalie de aur cu un nou record olimpic. Am obţinut rezultatul de 1,85, iar între celelalte adversare şi mine era o diferenţă de peste 10 cm.

M-am hotărât cu antrenorul şi soţul meu ca să ne pregătim şi pentru următoarea Olimpiadă de la Tokyo din Japonia. Între timp am participat la o serie de mari competiţii: campionatele europene din 1958 la Stockholm, în 1962 la Belgrad, campionatele mondiale universitare la care am câştigat de asemenea, apoi la Paris, Sofia.

Ne-am bucurat cu toţii când împreună cu soţul meu, care a primit viza de ieşire am participat la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Desigur Japonia, Asia sunt diferite de Italia, Europa din punct de vedere sportiv şi temperamental. Noi ne asemănăm cu italienii şi ca temperament şi ca origine. Totuşi ne-am mobilizat şi am reuşit a doua medalie de aur cu un nou record olimpic de 1,90 m. Totodată au cucerit medalii de aur şi Lia Manoliu şi tânăra sportivă Mihaela Peneş. Deci atletismul românesc şi-a făcut datoria de data aceasta.

În perioada următoare, am primit invitaţii de peste hotare, inclusiv din SUA şi am participat la o serie de competiţii în diferite oraşe: Los Angeles, San Francisco, Chicago, New York. Pentru mine a fost ceva deosebit pentru că am făcut cunoştinţă cu atletismul american şi cu universităţíle americane. De altfel am şi primit o ofertă din partea Universităţii din California să devin studenta lor. Am mulţumit pentru acesta oferta şi am spus că sunt studentă la ICF în România şi voi termina studiile la această facultate. Acest turneu în America a fost un succes extraordinar, am obţinut tot locul I şi am avut o serie de performanţe bune.

Reporter: Aţi fost de neînvis o perioadă destul de mare de timp.

Iolanda Balaş Soter: Fără să mă laud, în cariera mea, din 1956 până în l967 am participat la 142 de competiţii şi am obţinut 142 de victorii fără întrerupere în diferite colţuri ale lumii. Atletismul, sportul mi-a dat prilejul ca pe lângă faptul că am putut concura pe diferite continente în diferite oraşe, am reuşit să vizitez o serie de oraşe la care nici nu visam: Londra. New York, Rio de Janeiro, am urcat în Mont Blanc în Elveţia.

Reporter: Ce v-a condus spre aceste performanţe?

Iolanda Balaş Soter: Pasiunea pentru atletism. Mă refer nu numai la performanţele mele, ci vorbesc de generaţia mea - Lia Manoliu, Mihaela Penes, Maricica Puică, Doina Melinte, Anişoara Cuşmir: tot ce am realizat a fost din pasiune pentru această ramură sportivă. În prezent lucrurile s-au schimbat. Tineretul de astăzi, când vine să facă sport sau intră în lotul naţional,întreabă: Mie câţi bani îmi daţi? Eu nu condamn treaba aceasta, dar condamn lipsa de pasiune pentru ceea ce faci şi ceea ce ai ales să faci.

După terminarea activităţii sportive, după ce m-am căsătorit, a început o nouă viaţă pentru mine, am fost salariat civil la Clubul Steauă la cabinetul metodic. De la revoluţie până în 2005 am fost preşedintele Federaţiei Române de Atletism aleasă pentru prima dată în mod democratic şi nu numită. Am încercat în continuare să-mi fac datoria şi împreună cu sportivii noştri care au participat la diferite competiţii - campionate europene, mondiale - să facem cât mai multe bucurii iubitorilor de sport. Şi am şi reuşit.

Reporter: Ce aţi avut în vedere când aţi devenit preşedintele Federaţiei?

Iolanda Balaş Soter: După ce am devenit preşedintele Federaţiei, am reuşit împreună cu colegii mei să modernizăm o serie de baze sportive în diverse oraşe cum ar fi Poiana Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, Iaşi etc. Aşa cum am spus, sportul nostru nu s-a mai practicat pe zgură ci numai pe pistă sintetică şi am reuşit să modernizăm în oraşe care erau şi centre universitare circa 14-15 stadioane, baze sportive, fără ajutor de la stat, ci numai cu ajutorul sponsorilor noştri.

La Bucureşti am avut stadionul naţional care din păcate la ora actuală nu mai are pistă de atletism, Eu sper ca conducerea politică şi administrativă a ţării să ne susţină să putem moderniza stadionul Tineretului unde este şi sediul Federaţiei, să finalizăm tribuna şi să organizăm o serie de competiţii internaţionale, cum ar fi un campionat european de junior, un campionat mondial, pentru că atletismul românesc merită acest lucru.

Reporter: Despre Olimpiada de la Londra ce ne puteţí spune?

Iolanda Balaş Soter: Din păcate atletismul românesc a avut un eşec la Londra şi nu am realizat ce ne-am propus 1-2 medalii, dar eu sper ca la următoarele JO de la Rio de Janeiro, o ramură foarte populară cum este atletismul să fie din nou în frunte şi să aducem 1-2 medalii în România. Ar fi o mare satisfacţie pentru mine personal şi pentru iubitorii de sport. Perspectivele sunt bune. Avem atleţi juniori buni care la vârsta lor sunt campioni mondiali şi europeni la juniori. Eu sper ca una din fetele noastre în care ne punem speranţa, de ex. la săritura în înălţime să ne facă bucuria de a aduce o medalie la viitoarele JO. Sunt convinsă că avem tineret talentat dar trebuie să fie susţinuţi şi sprijiniţi în cadrul pregătirii centralizate. Eu am o vorbă: cu ciorba lui mămica nu mai faci sport de mare performanţă. Pe vremea noastră era atletul şi antrenorul. Astăzi, în jurul unui sportiv sau unei echipe de sport indiferent de ramura respectivă mişună o serie de oameni: biologi, psihologi medici, este un colectiv care contribuie la înalta performanţă.

Reporter: În încheierea interviului nostru... Aţi avut vreun regret?

Iolanda Balaş Soter: Singurul meu necaz este că la vremea noastră, noi am sărit pe pistă de zgură. După 1960 a apărut pista sintetică din poliuretan. Îmi pare rău că n-am apucat să sar pe o pista sintetică într-o competiţie oficială.

Reporter: Vă mulţumim!