Europa, în capcana pământurilor rare: Până la 4 milioane de locuri de muncă germane, în pericol, pe măsură ce China strânge şurubul

Metalele rare au devenit un exploziv geopolitic. Potrivit unei noi analize realizate de compania de consultanţă McKinsey & Company, până la patru milioane de locuri de muncă din Germania sunt în pericol dacă principalul furnizor, China, impune o interdicţie permanentă la export, relatează Zero Hedge.

Aceste minerale critice sunt indispensabile pentru economia germană de înaltă tehnologie: sunt folosite în senzori de precizie, magneţi specializaţi şi sisteme de control esenţiale pentru inginerie, apărare, comunicaţii şi aerospaţiu. Fără ele, o parte semnificativă din valoarea industrială a ţării s-ar opri brusc.

Analiza McKinsey, citată de Handelsblatt, prezintă riscul în cifre clare: un milion de locuri de muncă în sectoarele tehnologice de bază ar putea fi direct ameninţate dacă lanţurile de aprovizionare se prăbuşesc. Aceste industrii generează aproximativ 150 de miliarde de euro în valoare adăugată anuală — fiind motorul inovării şi producţiei germane.

Efectul de domino în aval

Consecinţele nu s-ar opri aici. O vastă reţea de furnizori şi industrii orientate către consum, dependente de stabilitatea lanţurilor de aprovizionare şi de calmul geopolitic, ar fi afectată. McKinsey estimează că alte trei milioane de locuri de muncă din sectoarele din aval şi din retail ar fi în pericol dacă un război comercial cu China ar declanşa o întrerupere durabilă a aprovizionării.

Într-un scenariu pesimist, Germania s-ar confrunta cu un total de patru milioane de locuri de muncă ameninţate şi o pierdere anuală de valoare adăugată de 370 de miliarde de euro — aproximativ 9% din PIB-ul său. Deşi aceasta este doar o simulare, ea ilustrează puterea brutală a politicii globale a resurselor.

Fragilitatea industrială a Germaniei este deja vizibilă. Din 2018, producţia din sectoare cheie precum ingineria mecanică a scăzut cu peste 30%, iar producţia industrială totală a scăzut cu aproximativ un sfert. Aproximativ 250.000 de locuri de muncă bine plătite din industrie au dispărut — iar declinul nu dă semne că s-ar opri. O întrerupere bruscă a importurilor de metale rare ar duce la colapsul liniilor de producţie în doar câteva săptămâni.

Punctul de strangulare: China

Germania depinde periculos de China, care controlează aproximativ 70% din producţia globală de metale rare şi circa 90% din capacitatea de prelucrare. În 2024, 65% din importurile germane de metale rare — 5.200 de tone în valoare de peste 64 de milioane de euro — au venit direct din China. Dacă Beijingul „închide robinetul”, lanţul de aprovizionare european cu tehnologie de vârf s-ar opri ca un motor fără combustibil.

Având o dominaţie atât de mare pe piaţă, Beijingul deţine o putere uriaşă de stabilire a preţurilor şi de constrângere. De aceea, găsirea unor surse alternative a devenit o prioritate atât la Bruxelles, cât şi la Washington.

Un jucător neaşteptat în acest joc de şah global: Groenlanda. Zăcămintele Kringlerne şi Kvanefjeld ale insulei conţin unele dintre cele mai mari rezerve cunoscute de metale rare din lume — suficiente pentru a satisface cererea globală timp de decenii.

Groenlanda: ieşirea de urgenţă a Occidentului?

Valoarea strategică a Groenlandei este evidentă: ar putea rupe monopolul Chinei asupra mineralelor critice esenţiale pentru industriile high-tech şi pentru tranziţia energetică. Însă între ambiţie şi realitate se află o prăpastie. Dezvoltarea a fost până acum blocată de costurile ridicate ale infrastructurii, reglementările stricte de mediu, procedurile complexe de autorizare si opoziţia locală — un caz tipic de auto-sabotaj occidental.

Dependenţa fatală a Europei de bunăvoinţa Beijingului a creat un dezechilibru global periculos. Bruxelles-ul este în mare parte lipsit de apărare în faţa maşinăriei de export susţinute de statul chinez, care inundă Europa cu produse ieftine, în timp ce Beijingul deţine cartea decisivă: metalele rare.

Din perspectiva europeană, întrebarea este evidentă: ar fi fost mai înţeleaptă o aliniere strategică mai strânsă cu Washingtonul decât confruntarea constantă?

Falia strategică cu Washingtonul

O asemenea schimbare ar necesita o transformare radicală la Bruxelles. Statele Unite, sub Donald Trump, au revenit la principiile guvernării minimale şi ale pieţei libere. Pentru ca Europa să colaboreze eficient, ar trebui să renunţe la obsesia climatică şi să îmbrăţişeze o economie de piaţă reală.

Prăpastia transatlantică este profundă. Europa importă aproximativ 60% din energia sa, este săracă în resurse şi s-a izolat geopolitic prin ruptura cu Rusia. În contrast, Statele Unite sunt independente energetic şi pot folosi puterea economică şi militară pentru a-şi asigura accesul — fie prin Groenlanda, mineritul intern sau importuri temporare din China.

Strategia tarifară a lui Trump a arătat cât de puternică poate fi această pârghie: tarifele impuse produselor chinezeşti nu au declanşat inflaţie în SUA, deoarece producătorii şi comercianţii chinezi au absorbit costurile prin marjele lor. Washingtonul deţine un ciocan geopolitic uriaş — şi îl va folosi pentru a-şi asigura accesul la metalele rare.

UE îşi sapă propria groapă

În timp ce SUA foloseşte puterea dură pentru a forţa Beijingul la masa negocierilor, Europa îşi pierde accesul la fostele sale sfere de influenţă bogate în resurse. Ceea ce a trăit Franţa în Niger — pierderea accesului la uraniu — se repetă acum la scara continentală.

Răspunsul Bruxelles-ului: iniţiative de reciclare şi acorduri comerciale cu ţări sud-americane pentru a acoperi parţial cererea de metale rare. Acestea pot reduce presiunea, dar nu vor rezolva problema structurală: dependenţa persistă.

Dacă Europa doreşte să-şi protejeze baza industrială, trebuie să negocieze — eventual cu un cost ridicat — pentru a câştiga timp pentru o resetare fundamentală a politicilor sale. Asta înseamnă revenirea la principiile pieţei libere, renunţarea la „cultul climatic” şi reconstruirea încrederii transatlantice.

Dar realitatea politică spune altceva. Nici Bruxelles-ul, nici Berlinul nu dau vreun semn că ar abandona calea eco-socialistă. În cele din urmă, muncitorii Europei vor fi cei care vor plăti preţul.