Economişti italieni 'disidenţi' pun la îndoială 'totemul' de neatins al austerităţii şi reducerilor sociale drept reţete anticriză

Şi în Italia au început să se facă auzite voci ale unor economişti 'disidenţi', care pun la îndoială dogmele oficiale privind cauzele recesiunii şi modalităţile de a ieşi din ea - de la un buget echilibrat la reducerile sociale. Cheltuielile publice nu reprezintă principala problemă, contează mai mult datoria privată a băncilor şi întreprinderilor. Care este reţeta pentru ieşirea din criză? Nu austeritatea pe care o impune BCE Italiei şi altor ţări din aşa-numitul grup PIIGS - Portugalia, Irlanda, Grecia, Italia şi Spania -, ci creşterea, finanţată şi de stat, se arată într-o analiză publicată de L'Espresso.

Acestea sunt convingerile unui grup mare de economişti, de fapt 'opinia majoritară a comunităţii academice internaţionale'', potrivit lui Alberto Bagnai, profesor de economie politică la Universitatea din Pescara.

Aproape toţi experţii susţin că la baza crizei europene stau dezechilibrele din balanţa de plăţi între ţările din zona euro şi nu datoriile lor publice. Cu excepţia economiştilor legaţi de BCE, în conflict clar de interese, şi a adepţilor lui 'Chicago Boys' (grup de tineri economişti chilieni dintre care majoritatea instruiţi la Universitatea din Chicago, n.red), care cred în capacitatea absolută a pieţei de a se autoreglementa.

În opinia lui Bagnai şi ai altor economişti 'disidenţi', BCE şi guvernele urmăresc reţete greşite, cu sprijinul opiniei publice, influenţată de o clasă politică şi de un sistem de informaţie care au îmbrăţişat teza austerităţii.

În faţa unei crize care durează în pofida reducerilor şi sacrificiilor, vocile disidente se fac tot mai mult auzite. Economişti ca Emiliano Brancaccio, care predă la Universitatea din Sannio, Alberto Borghi Aquilini, profesor la Universitatea Catolică, Sergio Cesaratto, care predă la Siena, Gennaro Zezza, de la Universitatea din Cassino, şi Alberto Bagnai au început să fie invitaţi să scrie în ziare şi să vină la talk-show-uri TV.

Emiliano Brancaccio, care a scris recent împreună cu Marco Passarella cartea 'Austeritatea este de dreapta'', a afirmat: 'A susţine că din criză se iese făcând sacrificii este o teză de manipulare facilă. Oamenii sunt determinaţi să se uite la bugetul statului ca la bugetul propriei familii. Există datorii? E suficient să strângi cureaua. Statul însă se bazează pe mecanisme mult mai complexe. Dacă într-o perioadă de recesiune o ţară strânge cureaua, cu alte cuvinte reduce cheltuielile publice şi creşte impozitele, economia sa se va contracta. Cu rezultatul că raportul dintre datorie şi PIB, în loc să scadă va creşte. Odată cu guvernul Monti, acest raport a atins nivelul record de 126%'.

''Majoritatea economiştilor nu contestă faptul că datoria publică nu este principala problemă', confirmă Bagnai. 'Este suficient să te gândeşti la faptul că înainte de criză datoria publică a Italiei a fost în scădere şi că furtuna actuală a lovit mai întâi Spania şi Irlanda, care aveau o datorie mai mică decât Germania. Prin urmare, 'spread-ul' nu derivă din datoria publică'.

De ce este cauzat? În esenţă, spun Bagnai şi alţii, este o problemă de balanţă a plăţilor. Sunt slabe şi prin urmare pasibile de alte spread-uri, ţările care se îndatorează cu străinătatea, deoarece importă mult mai mult decât exportă. Este ceea ce s-a întâmplat de la introducerea euro şi până la izbucnirea crizei din 2007. În această perioadă, în PIIGS - explică Bagnai pe blogul său - a explodat datoria privată, de multe ori către bănci străine, cu creşteri de la 31 (Italia) la 98 puncte procentuale din PIB (Irlanda şi Spania).

Ceea ce este acum prezentat drept o criză bancară cauzată de o criză a datoriei publice, spune Bagnai, în date se prezintă contrariul: criza datoriei publice este cauzată de falimentul financiar al sectorului privat. Datoria privată s-a acumulat în PIIGS, deoarece moneda unică a împiedicat economiile mai puţin competitive să se apere prin devalorizare, aşa cum s-a întâmplat înainte.

''Disidenţii'' spun că germanii au fost mai eficienţi. Dar, atenţie competitivitatea lor se datorează şi înfrânării salariilor planificată pentru a concura cu ţările periferice ale zonei euro. 'În Germania, în ultimul deceniu, salariile au fost menţinute întotdeauna sub creşterea productivităţii', explică Emiliano Brancaccio. 'În acest fel, germanii au putut să-şi maximizeze surplusul lor faţă de alte ţări din UE, creând un dezechilibru nesustenabil în cadrul zonei euro. Acum, BCE ar dori să-l corecteze impunând PIIGS reducerea salariilor, a cheltuielilor interne şi a importurilor. Dar reţeta este greşită, deoarece va sfârşi prin a agrava depresia Europei', adaugă el.

Ieşirea din euro şi cursul de schimb fix este, prin urmare, o posibilă soluţie? Asupra acestui punct opiniile sunt divergente. Alberto Bagnai nu crede în posibilitatea reformării uniunii monetare şi consideră drept 'teroriste' opiniile celor care cred că o revenire la moneda naţională ar fi un dezastru. 'Am avea o devalorizare de circa 20%, la fel ca în 1992, când am ieşit din ECU' (European Currency Unit, Unitatea Monetară Europeană), explică pe blogul său ''Goofynomics''. 'Inflaţia ar putea rămâne chiar stabilă, aşa cum s-a întâmplat atunci', a mai precizat el.

Emiliano Brancaccio şi alţii cred, în schimb, că ieşirea din moneda unică este nerealistă şi că Germania va trebui să îşi asume cel puţin o parte din reechilibrarea balanţelor comerciale, de exemplu crescând salariile şi consumul intern.

În concluzie, termenii discursului se schimbă. ''Totemul'' de neatins al austerităţii şi reducerilor sociale drept reţete anticriză este pus în discuţie, cel puţin de către economişti. Când o va face şi politica?, se întreabă în final L'Espresso.