Dragobetele - zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei şi al bunei dispoziţii dar şi începutul anului agrar

Luna februarie era considerată lună de primăvară, iar ziua de 24 reprezenta începutul anului agricol; este momentul în care natura se trezeşte, păsările îşi caută cuiburi, iar oamenii, în special tinerii, intră şi ei în rezonanţă cu ea. Sărbătoarea este celebrată şi în prezent, mai ales în judeţele Gorj, Vâlcea şi Olt, în alte zone ale României fiind marcată la alte date - 28 februarie, 1, 9, 25 martie.

Sărbătorile calendarului popular nu au fost aşezate la întâmplare. Sărbătorile ce se petrec de la mijlocul lui februarie până la sfârşitul lunii martie au menirea de a prilejui obiceiurile primăverii, de a urni omul din lenevirea din timpul iernii. O astfel de sărbătoare este şi Dragobetele.

Cine este Dragobetele?

Etimologia cuvântului a fost dezbătută de numeroşi etnologi şi filologi, propunându-se variate explicaţii pentru originea sa.

Cum sărbătorile creştine au fost suprapuse, în general, peste tradiţii mai vechi, sărbătoarea creştină „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” care este pe 23 februarie şi care în limba slavă se numeşte Glavo-Obretenia, se pare că i-a împrumutat numele (conform etnografului Marcel Lutic). Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului Mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul şi sud-estul României) ca Dragobete.

Această explicaţie este dată şi de „Micul dicţionar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774. „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag şi prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica Zafiu de la România literară.

N.A. Constantinescu, în „Dicţionar onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) şi ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută şi sub numele de „târtăriţă” sau „repede” (Cicindela campestris).

Nicolae Constantinescu, etnolog al Universităţii din Bucureşti, a afirmat că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”. Profesorul a propus că, etimologic, el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”(cu temă slavă), adăugând că „nu putem şti sigur, pentru că în domeniul etimologiei eşti tot timpul pe nisipuri mişcătoare”. Lingvistul Lazăr Şăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulţime”.

În „Dicţionarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”.

Alte teorii expuse de Lutic consideră provenienţa numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” şi „biţi”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” – ţap şi „pede” – picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete: „În paranteză fie spus, credem că dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităţilor dacice nu ne mai sunt cunoscute”.

Culegătorii de folclor de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbatoare, precum „Ioan Dragobete”, „Dragostiţele”, „Sântion de primăvară”, „Cap de primavară” sau „Cap de vară întâi”, dar şi „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”. În unele tradiţii este numit fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică.

Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”.

Obiceiuri şi tradiţii de Dragobete

De Dragobete oamenii încearcă să refacă ritualurile naturii. De exemplu, se spune că în aceaste zile pasările se logodesc. Dragobetele este o sărbătoare a fertilităţii, a fecundităţii, de aceea în această zi au loc logodirile simbolice. Tinerii necăsătoriţi, îmbrăcaţi de sărbătoare, se strângeau în împrejurimile satului unde culegeau flori de primăvară şi alte plante pe care le foloseau în descântecele lor.

Fetele adunau zăpadă încă netopită şi apă de pe frunzele de fragi spunând că este apa zânelor. Această apă, odată sărutată, avea să le facă dragi oricui.

Obiceiul Zburătoritului era o fugă rituală între tineri ce se sfârşea cu sărutări şi îmbrăţişări în văzul lumii, tocmai pentru a marca logodna pentru un an a celor îndrăgostiţi. De aici a rămas zicala „Dragobetele sărută fetele!”

Multe dintre logodirile din cadrul jocului se împlineau şi în realitate, de aceea se spune că de Dragobete trebuie să ne bucurăm împreună cu persoana iubită pentru ca dragostea să nu ne ocolească.

Feciorii strângeau lemne la sfârşitul zilei pentru a aprinde un foc mare. În jurul lui se spuneau poveşti şi se încingeau hore. Toată ziua era sortită bucuriei, râsului, dăruirii de flori, statului în natură.

Tot în această zi, cei cununaţi până într-un an ieşeau pe uliţa satului şi serveau cu vin sau ţuică bărbaţii străini ce treceau prin sat tocmai pentru ca acest contact să aducă noroc şi fertilitate cuplului de tineri.

Dragobetele marchează, practic, începutul noului an agrar. În această zi se făcea curat în casă şi în ogradă, dar nu se începeau treburile grele sau cele de la câmp. Hrănitul păsărilor aducea noroc şi belşug viitoarei recolte.

În ultimii ani, Ioan Dragobete, frumosul flăcău ieşit din Panteonul mitologic al poporului nostru, este înlocuit pe 14 februarie de Sfântul Valentin, sfântul martirizat de păgâni pentru că a crezut în frumuseţea şi sfinţenia iubirii curate. Valentine's Day, cea venită din lumea anglo-saxonă, şi devenită ultra-comercială nu ne poate reprezenta.

Dragobete identificat cu Năvalnicul

Dragostea curată a tinerilor, asociată de români cu ciripitul păsărilor de pădure, este pusă sub protecţia acestei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele. El este identificat şi cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor, motiv pentru care se spune că a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (năvalnicul este o specie de ferigă numită şi Limba Cerbului, fiind totodată una dintre cele mai versatile şi bine cunoscute plante medicinale româneşti).