Cum ne vindecăm de prostie? Paleologu: Există mari proşti cu un IQ ridicat. Mecanismele prostiei sunt foarte variate

Fostul ministru al Culturii Theodor Paleologu a opinat, în podcastul lui Tudor Muşat, "This is the story", că prostia nu ţine de lipsa de inteligenţă, ci mai degrabă de refuzul reflecţiei şi de graba cu care oamenii îşi formează opinii. El a subliniat că remediul împotriva prostiei poate consta în autodisciplină interioară, în cultivarea vigilenţei faţă de propriile emoţii şi gânduri, în a nu ne grăbi să tragem concluzii şi în a ne pune întrebări.

Redăm mai jos o parte din schimbul de idei.

Jurnalist: Cum te vindeci de prostie? Deci nu te vindeci şi nu ai pretenţia să te vindeci de toată prostia posibilă, în sensul ei, repet, aşa filozofico-intelectual, dar măcar du-te un pic pe fiecare bucată despre care te pronunţi sau despre care vrei să ai o părere formată şi...

Theodor Paleologu: În primul rând, nu trebuie să ne grăbim cu părerile. Trebuie să învăţăm, să punem întrebări, să nu ne grăbim cu concluziile, să nu ne grăbim cu judecăţile. Iar remediul este în ceea ce stoicii numeau întreita disciplină: disciplina gândirii, disciplina voinţei şi disciplina dorinţelor. În legătură cu ce spuneam mai devreme, trebuie să fim vigilenţi faţă de noi înşine, să practicăm disciplina gândirii, aşa cum spuneau stoicii.

Pe de altă parte, lupta împotriva propriei prostii trebuie să ţină cont şi de celelalte aspecte – cel etic şi cel psihologic. Iar stoicii, de asemenea, spun lucruri foarte importante pe această temă.

Şi o carte extraordinară de filozofie şi de psihologie stoică este cartea lui Cicero, Tusculanele. În cărţile 3 şi 4, dacă nu mă înşel, avem o întreagă psihologie stoică, o teorie a emoţiilor şi a pasiunilor. Şi ce e important de reţinut este că emoţiile ne întunecă mintea. De ce ne întunecă mintea? Pentru că nu practicăm cu suficientă vigilenţă disciplina gândurilor şi disciplina emoţiilor proprii. În filozofie găsim, să ştiţi, multe şi importante şi indispensabile remedii. Dar trebuie să citim şi, mai cu seamă, să punem în practică.

Jurnalist: Ai putea spune, într-un fel, că nu e vorba de lipsă de inteligenţă când vorbeşti despre prostie, ci mai degrabă de refuzul reflecţiei, nu?

Theodor Paleologu: Nu e vorba de IQ. Există mari proşti cu un IQ ridicat. Însă, cum vă spuneam, mecanismele prostiei sunt foarte variate. E extraordinar cum unii oameni geniali au putut susţine nişte gogomănii incredibile. Eu am ţinut de mai multe ori cursuri despre Michel Foucault. Am o enormă admiraţie pentru Michel Foucault, mai cu seamă pentru opera lui din ultimii ani – cursurile lui de la College de France sunt absolut magistrale. Însă acest om genial efectiv a putut susţine nişte gogomănii incredibile la un moment dat. De ce oare? Am varii explicaţii. Cred că, la un moment dat, era pur şi simplu amorezat şi, din îndrăgosteală, a luat-o pe ulei. În anii ’68, ’69, ’70 a ajuns să spună nişte gogomănii jenante pentru un om atât de inteligent, erudit şi cultivat.

După aceea, să nu uităm, Michel Foucault a salutat cu entuziasm revoluţia islamică a lui Khomeini. Cum e posibil ca un om atât de inteligent să susţină o asemenea prostie?

Şi mai ştiu o anecdotă legată de Michel Foucault: era o reuniune în anii ’70, după ce apăruse Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn şi fusese o explozie în Occident. Povestea o ştiu de la Eugen Ionescu, mă rog, când l-am întâlnit de câteva ori la începutul anilor ’90. Se vorbea despre Gulag, ce groaznic este Gulagul, şi lumea se mobiliza, înţelegea ce oroare este în Uniunea Sovietică. Iar Michel Foucault a intervenit la acea întâlnire şi a spus: „Bine, am înţeles, vorbim despre Gulagul sovietic, dar cred că ar fi cazul să vorbim şi de Gulagul occidental.” La care Eugen Ionescu, care stătea mai în spate, a izbucnit în râs şi a întrebat: „Am auzit bine?” Asta este reacţia corectă când auzi asemenea gogomănii: râsul şi „Am auzit bine?”.

De altfel, formula lui Gabriel Liiceanu, „încremenirea în proiect”, se potriveşte unor oameni remarcabili care, din încăpăţânare, persistă într-o gogomănie. Jean-Paul Sartre este un alt exemplu — un om extraordinar de talentat, chiar genial, care s-a încăpăţânat să susţină nişte gogomănii până în pânzele albe.