Cum a dispărut "de pe o zi pe alta" Partidul Comunist Român, care avea 4 milioane de membri. Explicaţia lui Baconschi

Într-un amplu interviu acordat jurnalistului Cristian Pătrăşconiu în podcastul "Rezilienţa prin cultură", fostul şef MAE Teodor Baconschi a rememorat experienţa sa directă din decembrie 1989, când a ieşit în stradă împotriva regimului comunist, vorbind lucid despre frica generalizată, dedublarea morală a românilor şi atracţia utopiei comuniste.

Mărturia sa oferă o perspectivă personală, dar profund analitică, asupra ultimelor zile ale dictaturii şi asupra moştenirii ideologice care continuă să planeze asupra societăţii româneşti.

Redăm mai jos o parte din dialogul pe aceasta temă

Jurnalist: Atunci a căzut oficial comunismul, în decembrie 1989. Să te opui comunismului, pe de altă parte, ne spune azi un personaj la modă, e o ruşine să condamni comunismul. Cui vă opuneaţi în Piaţa Universităţii, în decembrie 1989?

Teodor Baconschi: Acelui regim care, prin caracteristicile şi modul lui de funcţionare, ne răpise primii 27 de ani de viaţă, în cazul meu. Şi eram în ruptură cu acel regim, pentru că îmi depusesem actele pentru plecare definitivă. Căutam, în paralel, o bursă de la o biserică occidentală care să-mi permită să-mi continui studiile doctorale. Doream cu orice preţ să plec de acolo, pentru că, cu un an, doi înainte, nimeni nu întrevedea sfârşitul acestei mizerii istorice aparent fără capăt.

Dar am simţit că nu se mai poate, pentru că muriseră oameni la Timişoara. Repet, ăsta a fost declanşatorul. Altminteri, nu ştiu cum mi-am fi depăşit sentimentul de singurătate, de izolare, de expunere cu pieptul gol în faţa unui aparat care te poate strivi, dar deja aveam această scânteie.

Şi asta e o lecţie pentru toate generaţiile umane care ar putea să cadă din nou în ghearele unei dictaturi. Şi anume că ea nu se sprijină decât pe frica celor mulţi. În momentul în care cineva strigă că împăratul e gol, în momentul în care cineva iese din rând, e un castel de cărţi de joc care se prăbuşeşte foarte rapid. Adică dictaturile par eterne prin glaciaţiunea pe care o provoacă în societate, dar sunt foarte uşor de topit. Dacă flacăra asta a libertăţii personale se aprinde undeva, urmează un incendiu.

Jurnalist: Deci nu era aşa de bun regimul comunist pe cât se spunea şi pe cât încep să pretindă din nou, neruşinat, alţii astăzi.

Teodor Baconschi: Dar nu numai că nu era bun, era chiar sinistru, obscen de represiv şi, practic, eu cred că răbdarea românilor a fost imensă, pentru că ultimul deceniu ne-a lăsat ca pe nişte fiinţe declasate, înfometate, înfrigurate, înfricoşate, izolate, obligate să execute mecanic tot felul de ritualuri ale dictaturii, toate acele mari adunări populare, toată scenografia grotescă din Festivalul „Cântarea României”, mai apăruse şi „Daciada”, care însemna sport pentru lauda dictatorului, şi totul într-o atmosferă alienantă, de falsă unitate naţională, nemaivorbind de ironia obiectivă a situaţiei.

Tu mureai de foame şi de frig, eventual şi de frică, fără nicio perspectivă ca persoană umană şi ţi se spunea că eşti fericitul locuitor al unei epoci de aur. Deci totul era pe dos, totul era mincinos, totul era falsificat.

Şi ce s-a văzut din dispariţia spontană a Partidului Comunist Român, partid unic cu 4 milioane de membri, e că doar nucleul securităţii cel dur, ireductibil, şi din armată apărau privilegiile nomenclaturii comuniste. În rest, toată lumea abia aştepta un prilej ca să se debaraseze de această uriaşă minciună şi l-a folosit. Ce vreau să spun este că ipocrizia a 90% dintre membrii Partidului Comunist ne- salvat, de fapt, pentru că nici nu l-au apărat, nu era nimeni acolo ca să-l apere şi erau atât de mulţi cei care au spus că participau formal la ordinea politică a acelui regim, încât el a putut să pară că a fost dat dispărut de pe o zi pe alta.

Hocus-pocusul ăsta nu s-ar fi putut face dacă aveam comunişti convinşi, sau dacă apărea, poate, într-o variantă şi mai tragică a evenimentelor, un război civil sau o nouă luptă între roşii şi albi, ca în Rusia bolşevică.

Jurnalist: Oricum, a fost cea mai sângeroasă cădere a comunismului de după.

Teodor Baconschi: Da, a fost, dar, în acelaşi timp, oamenii minţeau şi se minţeau, se dedublaseră şi au scăpat de responsabilitatea acestui conformism arzându-şi carnetul de partid şi scăpând, în felul ăsta, de orice culpă morală, printr-o scamatorie socială de mari proporţii.

Jurnalist: Dar de ce e aşa de complicat cu ideea comunistă? E o poveste mai frumoasă decât alte poveşti? Comunismul e un basm despre salvarea omenirii?

Teodor Baconschi: A fost un fel de creştinism secularizat.

Jurnalist: Religie pe dos, cum se zice. Religie politică.

Teodor Baconschi: Şi cu toate ritualurile potrivite cu lumea ortodoxă. Succesul bolşevismului în Rusia ţaristă, la sfârşitul ei, s-a explicat totuşi şi prin această mistică a maselor, nevoia de formalism liturgic foarte bizantină a marilor spectacole politice şi o anumită luptă cu erezia. A atras ideea comunistă pe foarte multă lume pentru că e înrădăcinată într-o utopie plină de nobleţe: o societate în care toţi sunt egali, toţi primesc tot ce au nevoie şi în care, la urma urmei, statul – care, în formele lui moderne, a fost destul de represiv – dispare, nu? Adică ajungi în împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Atracţia utopiei, cu toate rădăcinile ei renascentiste, ideea unei societăţi perfecte din care a dispărut nedreptatea, inegalitatea, exploatarea. Ce poate fi, în principiu, mai atrăgător de atât? Mai cu seamă dacă nu te afli printre cei care au, posedă, conduc şi şi-au atribuit privilegii.

Neprivilegiaţii din toată lumea, care sunt întotdeauna majoritari, s-au lăsat foarte uşor seduşi de această teorie economico-politică deja depăşită, pentru că ea a apărut, după cum ştim, în contextul Revoluţiei Industriale din secolul XIX şi al acelui proletariat zolist din romanele naturaliste franţuzeşti – germinalii şi toţi năpăstuiţii sorţii care sunt exploataţi în subterane, în fabrici toxice ucigătoare, fără un program de lucru.

Deci, exact când socialismul occidental şi mişcarea sindicală au negociat cu patronatele capitaliste de secolul XIX în Occident o sumă de reforme sociale care a îmbunătăţit gradual situaţia proletariatului, asta a dus la îngustarea câmpului revoluţionar marxist în Occident. În schimb, în Rusia ţaristă, care era obiectiv defazată istoric şi unde masele populare se aflau chiar într-o condiţie animalică, discursul ăsta mesianic a prins de minune şi a reuşit să devină atrăgător pentru o treime din planetă.

Aşa că, comunismul, spre deosebire de nazism – care a durat peste un deceniu, aproape nimic dacă ne gândim, o zecime dintr-un secol – a cucerit state, guverne, elite intelectuale din mai toată lumea şi a făcut din URSS o contrapondere geopolitică puterii şi ordinii americane, întregului Occident, un duşman eficient şi redutabil, care, pe baza economiei socialiste axată pe gulag, pe muncă forţată, a făcut şi din URSS, în anii ’50–’60, o forţă economică, industrială remarcabilă şi, în acelaşi timp, dispusă să-şi asume o competiţie directă cu Occidentul şi pe toate planurile – de la industria aerospaţială până la şah.

Este un pervers succes istoric mult mai durabil decât s-a crezut, pentru că geniul birocratic al dictaturilor comuniste a îngheţat, pe plan intern, viaţa sociala, a centralizat puterea în grupul numit, de obicei, Comitetul Politic Executiv sau Biroul Politic sau Comitetul Central – deci aceşti superlideri care aveau deja puterea nu doar de a planifica centralizat întreaga viaţă economică a unei ţări comuniste, dar şi stăpânirea sufletelor, a discursului.

Jurnalist: Şi un patriarh - Lenin, Stalin, Ceauşescu.

Teodor Baconschi: Da, o figură carismatică, un cult al personalităţii de care depinde totul. Da, de asta e şi aşa de groasă această carte – Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune. Nu poţi să faci o cronică a secolului XX pe scurt, nu poţi să vorbeşti abreviat despre geografia comunismului.

Jurnalist: Corect, basmul comunismului – sau despre comunism – e unul generos, însă realitatea istorică e aici, în cartea aceasta: Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune.