Baconschi, despre Revoluţie: Am fost singuri în faţa unui aparat represiv extrem de masiv care primise ordinul să tragă cu gloanţe de război

Fostul ministru de Externe Teodor Baconschi a rememorat, în podcastul "Rezilienţa prin cultură", realizat de Cristian Pătrăşconiu, clipele dramatice ale Revoluţiei din decembrie 1989, descriind cu luciditate starea de spirit a tinerilor care au ieşit în stradă la Bucureşti din solidaritate cu timişorenii şi din dorinţa profundă de eliberare.

Fără o organizare prealabilă, fără lideri sau un plan politic, dar cu un sentiment clar că regimul Ceauşescu se clatină, Baconschi şi prietenii săi s-au alăturat mişcării de revoltă care avea să schimbe istoria României.

Jurnalist: În decembrie 1989, unde era Teodor Baconschi pe 21 decembrie, pe 22 decembrie?

Teodor Baconschi: Am prins, ca fapt de viaţă, sfârşitul regimului comunist din România. Nu era o surpriză, pentru că noi ascultam Europa Liberă, Vocea Americii, uneori BBC, mai scăpau prin găurile plasei sau ale cortinei de fier şi articole din presa occidentală, astfel încât înţelesesem, împreună cu micul meu cerc de prieteni din Bucureşti, că a început desfacerea acestui lagăr socialist şi că procesul se va consuma după principiul domino-ului.

Era foarte greu să crezi că zidul Berlinului căzuse, că breşa ungurească prin care refugiaţii se orientau spre ţările libere e deschisă şi tu să crezi că România va face excepţie, că zidul pe care Securitatea îl construise în jurul dictatorului Ceauşescu nu o să fie penetrabil. Deci noi aveam un presentiment că ne înscriem într-o mişcare regională istorică ce nu mai poate fi oprită, dar nu ştiam cum se va petrece şi la noi această demantelare a dictaturii comuniste şi nici nu eram organizaţi.

Aveam foarte puţine informaţii despre câteva grupuri intelectuale, cum era cel de la Iaşi, care într-un fel sau altul ieşiseră din tăcere şi din frică. Ştiam, de asemenea, foarte bine ce făcuse Doina Cornea, ştiam sau auzisem tot la radio interviul lui Dinescu pentru Liberation. În fine, se adunau câteva elemente care arătau că se mişcă ceva, dar totul a fost declanşat, legitimat şi impulsionat de curajul timişorenilor.

Şi-mi aduc aminte foarte bine că decizia de a ieşi în stradă, pe fondul sentimentului că nu se mai poate, a fost luată dintr-o solidaritate spontană faţă de acei necunoscuţi compatrioţi din vestul ţării, care se aflau deja într-o încleştare sângeroasă cu regimul. După cum ne amintim, Ceauşescu a dat ordin armatei şi apoi Securităţii să reprime revolta populară şi circulau acele statistici macabre, legate de un număr mult mai mare de morţi.

Şi a fost, deci, un fel de comuniune telepatică a unor cetăţeni tineri, care îşi vedeau total îngropat viitorul şi care ne-a determinat pe mine, de pildă, şi pe regretatul meu prieten Ovidiu Verdeş sau un alt prieten care acum se află în Marea Britanie, să ieşim şi să vedem ce se întâmplă. Aveam deja, la fel din aer, sentimentul că nu vom fi chiar singuri. Şi de asta am încercat să ajungem în centru, pentru că întotdeauna istoria se scrie în centrul simbolic al oraşelor importante.

Deci atracţia magnetică către Piaţa Universităţii era deja naturală, dar cu o particularitate. Deja ne-am izbit, de la Piaţa Romană, Piaţa Cosmonauţilor – cum se chema pe atunci Lahovary – de aceste rânduri de scutieri, îmbrăcaţi în albastru închis, negru, în fine, cu scuturi, cu căştile acelea, şi, în orice caz – pe aici nu se trece. Ulterior, m-am gândit că totuşi s-a manifestat o regie a acestor mişcări de protest, pentru că peste tot era închis – vorbim de 21 decembrie, ora 4-5 după-amiază. Singurul loc prin care am putut accede spre Piaţa Universităţii a fost Piaţa Rosetti. De ce acolo nu exista un astfel de dispozitiv care să blocheze? E ca şi cum s-ar fi deschis o mică breşă şi valul care se forma urma să fie dirijat acolo.

În fine, cert este că a fost un moment de exaltare aproape mistică, un moment de imensă şi fundamentală eliberare de toată frica şi greaţa acumulate în ultimii ani. Un sentiment de fraternitate cu toţi cei care erau acolo. Nu se umpluse încă piaţa, s-a umplut mai pe seară. Şi s-a umplut atât de mult încât a ocupat, cu mulţime de protestatari, şi zona statuilor de la Universitate până la Inter. Deci s-a format un fel de „L” de oameni care erau deja încadraţi de forţele represive, care împingeau cumva. Şi atunci a apărut şi ideea asta, la fel bănuiesc cam în toate mişcările de stradă, ideea de a construi cumva un parapet, o baricadă din ce puteam – pubele, ce s-a găsit acolo. Şi noi am trăit ziua aia ca pe o zi de eliberare, fiind însă convinşi că ne-au filmat de la balcoanele Intercontinentalului şi că a doua zi va începe vânătoarea, om cu om.

În grupul ăsta a apărut şi Gelu Voican Voiculescu, atunci l-am întâlnit prima dată. Pur şi simplu, prietenul ăsta care acum e în Anglia era prieten cu fosta soţie a lui Voiculescu. Şi am trecut şi pe Pitar Moş, aşa încât s-a adăugat şi el. Un bărbos grizonat, destul de distins, simpatic în prima instanţă, şi care, la 12 noaptea, când am plecat, mai mult de frig şi sperând să revenim după ce dăm de o toaletă în garsoniera unui arhitect timişorean, care acum e în Olanda, dacă mai trăieşte.

Şi Gelu Voican Voiculescu ne-a spus o vorbă care s-a adeverit: „Dom’ne, putem merge acum, că, cu noi sau fără noi, treaba s-a pornit”, citez. Şi ca să o scurtez, a doua zi noi am revenit la atac. Am dormit prost câteva ore la acest arhitect, în blocul de la Piaţa Romană, Leonida sau cum îi zice, şi a doua zi ne-am dat seama ce se întâmplase, că s-a tras. Era sânge pe caldarâm, dar la cinci dimineaţa deja băgaseră furtunele şi au spălat de sânge trotuarele. Pe ziduri, la Universitate, deja erau toate sloganurile. Oamenii, cu vopsea neagră, cu ce au apucat, au început: „Jos cizmarul”, „Jos comunismul”. Câteva mesaje din astea.

Şi după aceea noi ne-am înscris în toată succesiunea de replici haotice ale acestui moment „T zero”, din 21 decembrie, pentru Bucureşti. Ceauşescu a căzut în capcana care i s-a întins cu acel miting care urma să fie deturnat.

Jurnalist: Am citit recent cartea procurorului care a instrumentat dosarul Revoluţiei şi vorbeşte de un sunet de bruiaj fantastic acolo, care a schimbat... Era locotenent-colonel Alexandru Grumaz, cel pe care îl găsim azi cu semnătura prin ziar, el a executat nişte benzi acolo şi mai era încă cineva.

Teodor Baconschi: Da, care azi e general în retragere, şi destul de atlantist. Ca să revin la Voiculescu, interesant este că, în timp ce noi, eu şi cei doi prieteni – că ne-am regăsit în nucleul ăsta... se mutase deja acţiunea la televiziune, pentru că televiziunea dăduse în direct căderea, fuga lui Ceauşescu, şi practic în momentul ăla noi toţi am căutat să o cucerim într-un fel, nu?

Nu mai era vorba de nicio cucerire. În timp ce noi am rămas în stradă, mişcându-ne între Palatul lui Ceauşescu din Primăverii şi TVR, văzând haosul de pe străzi, inclusiv pseudo-revoluţionari mai din Floreasca, care se autoserviseră cu blănuri din garderoba lui Ceauşescu, n-am mai putut intra nicăieri.

În schimb, Gelu Voican Voiculescu era deja în studioul 4. Adică, practic, atunci am simţit că... şi în câteva săptămâni avea să fie viceprim-ministru şi să preia inclusiv Securitatea. Cam asta a fost.

Jurnalist: E o poveste importantă, de fapt, care ne spune despre Revoluţia Română că a avut o parte evident autentică de revoluţie, dar şi impurităţi.

Teodor Baconschi: N-aş spune revoluţie. Totuşi, o revoluţie are nişte lideri conspiratori, un nucleu de putere preconstituit, un program politic foarte bine definit, complici în interiorul structurii care urmează să fie demolate. Noi am făcut parte pur şi simplu din acea minoritate, pot spune, de cetăţeni exasperaţi care şi-au asumat riscul de a fi împuşcaţi sau arestaţi pentru că nu mai suportau ce este şi pentru că doreau ca şi România să se elibereze.

Jurnalist: Pentru adevărul istoriei, în 21 decembrie erau câteva sute de oameni, de fapt?

Teodor Baconschi: Nu, erau câteva mii bune. Eu cred că erau poate şi 20.000 la ora de vârf. Deci asta înainte ca cineva să cheme muncitori, ăsta a fost nucleul de bucureşteni care – sigur, n-aveai telefon mobil – dar, în orice caz, s-au anunţat unii pe alţii şi am fost foarte singuri în faţa unui aparat represiv extrem de masiv şi care, bineînţeles, primise ordinul să tragă cu gloanţe de război.

În final, a fost baia de sânge pe care o cunoaştem şi ai cărei autori sunt şi astăzi în libertate.