Crin Antonescu şi eşecul revoluţiei bunului simţ

Pe cât de spectaculoasă a fost ascensiunea lui Crin Antonescu, pe atât de dramatică îi este căderea. Revoluţia bunului simţ a eşuat, iar liderul liberalilor riscă să piardă şi partidul. Cel mai mult au de pierdut însă alegătorii atunci când le lipsesc mijloace eficiente de a-şi responsabiliza şi controla aleşii.

În 2009 Antonescu promitea mult: se lăuda că va face o altfel de politică, a bunului simţ. După ce l-a înlăturat pe Tăriceanu de la conducerea PNL prin alegeri democratice, Antonescu a început să-şi consolideze puterea în partid, marginalizându-i pe toţi cei care i se împotriveau. Fostul preşedinte Tăriceanu a rămas într-un con de umbră până de curând când a apărut deodată în sondaje, cu o cotă de credibilitate mai mare decât a lui Antonescu. Cum de a ajuns Crin, lider USL, mediatizat puternic de Antenele lui Voiculescu, să cadă atât de mult?

O explicaţie este chiar asta – a fost foarte prezent şi a arătat oamenilor ce poate – şi mai ales ce nu poate. Crinul s-a veştejit repede. S-a grăbit să ajungă la Cotroceni cu orice preţ, în câteva zile, devenind mai întâi preşedintele Senatului şi apoi preşedintele interimar al ţării. Dar invalidarea referendumului a fost şi o invalidare a sa, care i-a chemat pe români să vină în număr mare să-l suspende pe tiranul Băsescu. El a acuzat dictatura Băsescu şi tot el a fost artizanul puciului parlamentar şi al regresului de democraţie în partid.

În PNL deciziile nu se mai iau de multă vreme democratic, ele sunt trasate de un grup restrâns, compus din apropiaţii cei mai fideli ai lui Crin. Criticile nu sunt permise, ci sancţionate. Iar alianţa cu PSD, cooptarea lui Becali şi candidatura sa la parlamentare în Teleorman, fieful baronului Dragnea, arată că Antonescu nu are decât un singur scop – să asigure majoritatea necesară schimbării Constituţiei, un premier USL şi fotoliul de preşedinte pentru el. Şi asta indiferent de ce vrea sau crede chiar electoratul PNL, indiferent dacă ucide sau nu speranţe.

Parlamentarul lipsă

Aceasta este revoluţia bunului simţ a lui Antonescu. Şi aici trebuie căutată a doua explicaţie pentru scăderea cotei sale de încredere. Crin Antonescu s-a remarcat până acum ca parlamentarul lipsă, a fost campionul absolut al chiulangiilor din Parlament. Deşi a fost şi lider de grup parlamentar, el a fost încă din perioada 2006-2008 lider al absenţilor la Camera Deputaţilor, cu o prezenţă de 15,6%. Recordul absolut a fost atins de preşedintele PNL în sesiunea septembrie-decembrie 2011, când Antonescu a avut, potrivit datelor IPP, 0% prezenţă la votul final al proiectelor din Senat. Era ocupat desigur să facă turul televiziunilor prietene, să-şi facă cumpărăturile, dar salariul şi-l lua pentru un program full-time. Încă o revoluţie a bunului simţ, într-adevăr.

Dacă Băsescu a fost preşedintele jucător, atunci Antonescu va fi cu siguranţă preşedintele ”dormitor”. Fostul director al Şcolii din Niculiţel, unde tânărul profesor de istorie George Crin Laurenţiu Antonescu şi-a terminat stagiatura, spunea, într-un interviu acordat EVZ: „cum chiuleşte acum în Senat, tot aşa chiulea şi atunci, la şcoală. Nu era lună să nu-i tai ore sau chiar zile din condica de prezenţă!

Ascensiunea profesorului de atunci a fost realmente fulminantă: a ajuns după un mandat de ministru al Tineretului şi Sportului să conducă Senatul, iar apoi preşedinte. S-a remarcat prin necunoaşterea niciunei limbi străine, dar a compensat-o printr-un tupeu uriaş şi o grosolănie crasă. S-a răţoit la Merkel, a strigat pe Arena Naţională împotriva liderilor PPE veniţi la Bucureşti, iar discursurile sale sunt tot mai virulente. Stilul său i-a prins pe mulţi la început pentru că vorbeşte bine, discursul lui pare închegat, fără „ĂĂĂ”-uri. Dar este deosebit tocmai pentru că prin multele sale cuvinte reuşeşte să nu spună nimic. Atacuri, Băsescu, „Jos Băsescu şi PDL!” şi cam atât. La lansarea programului economic al USL, Antonescu a făcut o declaraţie halucinantă: “România, în definitiv, este compusă din toţi cetăţenii săi şi împreunează, în definitiv, genii şi analfabeţi, oameni de caracter şi prostituaţi perpetui”. Ce a vrut să spună liderul PNL? Dincolo de formularea caragialească, se vede clar că fraza reflectă esenţa lui Crin – lipsit de orice conţinut, de orice idee politică sau economică. Doar vorbe, beţia de cuvinte despre care vorbea Maiorescu. Nu te poţi decide dacă este un Rica Venturiano, cum îl caracteriza Andrei Pleşu, sau un Farfuridi şi Brânzovenescu sau un Dinu Păturică. Această declaraţie arată însă şi respectul pe care îl are faţă de cei pe care-i reprezintă.

Şi aici ajungem la problema de fond. Cum pot alegătorii să-i responsabilizeze şi să-i controleze pe aleşii lor? Doar prin vot din patru în patru ani este insuficient, mai ales că viitorii candidaţii sunt stabiliţi tot de lideri precum Crin Antonescu. Iar uninominalul a la roumaine şi-a arătat deja limitele: liderul PNL a ajuns senator la redistribuire chiar dacă era doar al treilea. Ca urmare, este nevoie de un alt mecanism care să facă legătura dintre aleşi şi alegători mai strânsă.

O soluţie nemţească

Un exemplu ar putea să fie Germania, unde un grup de tineri activi civic a creat un site de monitorizare a activităţii tuturor reprezentanţilor poporului: parlamentari din Bundestag, europarlamentari, parlamentari ai Landtag-urilor. Acestora li se face un profil, unde sunt trecute activitatea lor legislativă, prezenţele la serviciu, veniturile şi averile. În plus platforma are scopul de a-i pune în dialog pe alegători cu aleşii lor. Aceştia le pot adresa întrebări, iar politicienii trebuie să răspundă. Se fac şi topuri cu cei mai cooperanţi şi transparenţi reprezentanţi şi cu cei mai refractari. Iar mulţi politicieni germani s-au adaptat, răspund la întrebări şi discută cu alegătorii.

V-aţi imagina un asemenea sistem în România? Un sistem centralizat unde să găseşti toate datele despre candidaţi, să poţi să le adresezi o întrebare, ştiind că vor fi obligaţi să-ţi răspundă. Un mecanism care să monitorizeze permanent activitatea legislatorilor, nu doar să scoată nişte rapoarte de prezenţă după o legislatură ca IPP. Pentru ca un asemenea mecanism să conteze este însă nevoie şi de cetăţeni activi, care să întrebe, cărora să le pese şi care să urmărească ce se întâmplă, făcând presiune. Dacă ei ar exista, un astfel de sistem ar putea să-l oblige şi pe Antonescu să se trezească mai devreme şi să vină la muncă. Deocamdată însă, în lipsa oricăror pârghii de control ale alegătorilor asupra aleşilor lor, revoluţia prostului simţ este în floare. Iar promisiunea Crin s-a veştejit demult.