Conrad Black: Toate asasinatele prezidenţiale din SUA ar fi putut fi evitate cu uşurinţă
Tentativa de asasinare a fostului preşedinte Donald Trump ne reaminteşte cât de vulnerabili sunt liderii politici americani la atacurile cu arme de foc. În retrospectivă, toate cele patru asasinate ale preşedinţilor americani ar fi putut fi evitate cu uşurinţă.
Preşedintele Abraham Lincoln stătea în loja sa, alături de soţia sa, la Teatrul Ford din Washington, fără nicio măsură de securitate, la sfârşitul unui teribil Război Civil în care au murit 750 000 de americani dintr-o populaţie de 31 de milioane, iar marea animozitate a acestui conflict abia începuse să se potolească. Aceasta a fost o tragedie deosebit de îngrozitoare pentru întreaga ţară, nu numai pentru că Lincoln este în general recunoscut drept cel mai mare preşedinte din istoria Americii şi, probabil, cel mai mare om de stat al timpurilor moderne, ci şi pentru că a fost singura persoană care a putut realiza adoptarea unei politici de reconciliere naţională care ar fi evitat în mod substanţial segregarea şi le-ar fi asigurat afro-americanilor dreptul la vot pe care, în statele din sud, nu l-au dobândit decât 100 de ani mai târziu. Dacă preşedintele Lincoln ar fi beneficiat de o securitate cât de cât adecvată, John Wilkes Booth, unul dintre cei mai proeminenţi actori americani, nu l-ar fi putut ucide.
Preşedintele James A. Garfield a fost împuşcat în gara din Washington de către Charles Guiteau, dezamăgit căutător de funcţii, după doar patru luni de preşedinţie şi a murit două luni mai târziu, în mare parte din cauza tratamentului medical incompetent. Din nou, dacă ar fi avut cu el unul sau doi agenţi de securitate competenţi sau chiar îngrijiri medicale adecvate în următoarele două luni, tentativa de asasinat ar fi eşuat. Garfield era un om capabil şi promiţător, un tânăr şi foarte recunoscut general în Războiul Civil şi singura persoană care a făcut vreodată saltul direct de la Camera Reprezentanţilor la preşedinţie (deşi a fost şi senator ales), însă pierderea sa nu a fost la fel de dureroasă ca cea a lui Lincoln.
Preşedintele William McKinley a fost asasinat în Buffalo, New York, de un anarhist, Leon Czolgosz, în 1901, care avea un pistol înfăşurat într-o batistă atunci când a dat mâna cu preşedintele stând la coadă. Din nou, o securitate adecvată conform standardelor contemporane ar fi împiedicat acest lucru şi, din nou, o îngrijire medicală competentă ar fi împiedicat un deces. Preşedintele a fost împuşcat de două ori, iar chirurgul curant nu a putut găsi al doilea glonţ. Zilele au trecut cu rapoarte optimiste privind recuperarea preşedintelui, însă orice persoană informată ar fi ştiut că, în cazul în care al doilea glonţ nu era recuperat, septicemia acută era probabilă, iar aceasta a fost cauza morţii lui McKinley.
Era o perioadă în care asasinatele anarhiste erau frecvente în străinătate, iar Czolgosz fusese inspirat să comită acest act ascultând un discurs al anarhistei Emma Goldman (care locuia adesea în Toronto şi a murit acolo). În Statele Unite nu existau clase şi etnii atât de nemulţumite ca în Europa, dar nu exista nicio scuză pentru securitatea inadecvată a lui McKinley şi pentru ineficienţa asistenţei medicale. Aceasta a fost, din nou, o tragedie personală teribilă care s-a abătut asupra unui preşedinte capabil şi respectat şi asupra unui om curajos care a ajuns de la gradul de soldat la cel de maior în Războiul Civil datorită curajului şi calităţilor sale de lider. Din fericire, el a fost urmat de unul dintre cei mai capabili şi mai populari preşedinţi ai naţiunii, Theodore Roosevelt.
Cititorii îşi amintesc sau au văzut filmul asasinării îngrozitoare a lui John F. Kennedy la Dallas, pe 22 noiembrie 1963. De atunci, preşedintele Statelor Unite nu a mai călătorit într-o maşină deschisă, iar predecesorii preşedintelui Kennedy, Harry S. Truman şi generalul Dwight D. Eisenhower, erau la fel de vizibili în vehiculele lor oficiale care aveau un acoperiş din plexiglas antiglonţ. Nu a existat niciodată o explicaţie pentru motivul pentru care un astfel de vehicul nu a fost folosit în Dallas în acea zi teribilă, deşi înclinaţia lui Kennedy pentru decapotabile a fost un factor.
În ultimii 100 de ani, alţi cinci preşedinţi americani, în afară de Kennedy, au făcut obiectul unor tentative de asasinat. În 1933, în Miami, preşedintele ales Franklin D. Roosevelt a fost ţinta anarhistului Giuseppe Zangara, care l-a ratat, dar a împuşcat alte cinci persoane, inclusiv pe primarul oraşului Chicago, Anton Cermak, care a murit.
Securitatea nu era atât de extinsă precum a devenit ulterior, dar a fost doar un noroc că FDR a fost complet nevătămat. S-a întors la celebrul iaht al lui Vincent Astor, Nourmahal, pe care navigase, a băut două pahare mari de whisky (deşi prohibiţia, pe care oricum o ignorase întotdeauna personal, nu fusese încă abolită) şi nu a mai pomenit niciodată de incident. Desigur, a continuat să fie cel mai longeviv preşedinte al Americii şi unul dintre cei mai mari.
Tentativa de asasinare a preşedintelui Truman în 1950 a fost, din fericire, condusă incompetent, iar atacatorii nu s-au apropiat de preşedinte. Dar atentatele la viaţa preşedinţilor Gerald Ford în 1975, Ronald Reagan în 1981 şi Donald Trump luna aceasta au eşuat doar din motive miraculoase. Prima atacatoare a preşedintelui Ford, Squeaky Fromme, a fost interceptată în timp ce trăgea, iar următoarea, Sara Jane Moore, a fost bruscată de un puşcaş marin pensionat. Unitatea de securitate a preşedintelui Reagan s-a mişcat cu o grabă şi un curaj lăudabile, iar rana sa de glonţ a fost la doar aproximativ un centimetru de a fi fatală. În mod evident, a existat o disfuncţionalitate gravă în ceea ce priveşte măsurile de securitate şi coordonarea corespunzătoare, care aproape l-a costat viaţa pe fostul preşedinte Trump în Pennsylvania, la 13 iulie.
Având în vedere că armele au fost implicate în toate aceste tentative de asasinat, iar Constituţia, fidelă originilor revoluţionare ale Statelor Unite, garantează dreptul fiecărui cetăţean adult care respectă legea de a deţine o armă de foc, niciun proces de verificare sau restricţionare a vânzărilor de arme de foc nu va reduce semnificativ pericolul pentru preşedinţi. Tot ceea ce se poate face este să se intensifice securitatea şi, în special, să se instaleze ecrane acrilice antiglonţ, dar complet transparente, în jurul preşedinţilor în timpul discursurilor publice. Mulţimile pot fi acum scanate cu detectoare de metale, iar preşedinţii călătoresc în automobile care sunt atât antiglonţ, cât şi anti-bombă. Habar nu avem câte atentate la viaţa preşedinţilor au fost concepute, dar dejucate înainte de a putea fi puse în aplicare, însă faptul că şase dintre ultimii 15 preşedinţi au fost ameninţaţi de asasini, iar unul dintre ei a fost ucis, arată că pericolul este constant.
Atât timp cât vor exista oameni nemulţumiţi şi grav dezechilibraţi, ideea de a ucide lideri va avea o atracţie simplistă pentru ei, precum şi pentru un mic eşalon de oameni teribil de inadaptaţi care îşi imaginează că aceasta este o cale satisfăcătoare către faima istorică. Asasinii nu au devenit mai descurcăreţi sau mai ingenioşi de pe vremea lui Lincoln; este de datoria celor însărcinaţi cu securitatea preşedintelui SUA să reducă la minimum posibilitatea de succes a asasinilor. Aceleaşi reguli se pot aplica şi altor personalităţi alese care au fost victime ale unei securităţi inadecvate, cum ar fi Robert Kennedy, asasinat în bucătăria unui hotel din Los Angeles în 1968, şi personalităţilor proeminente neprezidenţiale, cum ar fi Martin Luther King, asasinat de asemenea în 1968, Malcolm X (1965) şi guvernatorul statului Louisiana, Huey P. Long (1935).
Nici nu trebuie să ne imaginăm că această problemă este exclusiv americană. Margaret Thatcher a fost aproape asasinată de Armata Republicană Irlandeză în câteva rânduri, iar Charles de Gaulle a fost aproape ucis de opozanţi ai politicii sale în Algeria de mai multe ori. Ministrul german de interne Wolfgang Schäuble a fost ţintuit într-un scaun cu rotile pentru tot restul vieţii în urma unei încercări de asasinat nereuşite.
Problema poate fi uşor exacerbată în Statele Unite din cauza dreptului garantat prin Constituţie de a purta arme, dar este o problemă universală, în special în ţările democratice în care liderii trebuie să fie relativ vizibili în public. Nu există alt antidot decât o securitate mai bună şi un personal de securitate mai numeros şi mai bine pregătit.
