Chirurgii au găsit dovada existenţei sufletului când un pacient a descris sala de operaţie după ce fusese declarat mort timp de 20 de minute
alte articole
Cercetătorii olandezi în domeniul experienţelor din apropierea morţii au compilat peste 70 de cazuri de persoane care se presupune că şi-au părăsit corpurile şi au văzut scene pe care nu le-ar fi putut percepe cu simţurile lor fizice.
Detaliile a ceea ce au văzut - de exemplu, măsurile luate de personalul medical - pot fi verificate în aceste cazuri, oferind probabil unele dintre cele mai puternice dovezi ale capacităţii minţii de a exista în afara creierului.
Titus Rivas, Anny Dirven şi Rudolf Smit au publicat această compilaţie într-o carte intitulată „Wat een stervend brein niet kan” („Ce nu poate face un creier pe moarte”). Ei caută finanţare pentru a traduce cartea din olandeză în engleză. Între timp, Epoch Times a tradus câteva dintre cazuri.
Într-un caz, relatat de chirurgul cardiac Lloyd W. Rudy (1934-2012), un pacient declarat mort pentru cel puţin 20 de minute a revenit în mod şocant la viaţă. Nu numai că trezirea lui a fost neobişnuită; ceea ce a avut de spus despre timpul în care a fost mort a sfidat explicaţiile convenţionale.
Dr. Rudy a absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii din Washington, a fost decan al Programului Inimii la Universitatea din Georgia, Facultatea de Medicină şi membru al primei echipe de transplant de inimă de la Universitatea Stanford. Într-o zi de Crăciun, Rudy şi asistentul său, Roberto Amado-Cattaneo, au efectuat o intervenţie chirurgicală pentru a înlocui o valvă cardiacă infectată. Pacientul a suferit un anevrism cauzat de infecţie şi, când operaţia a fost finalizată, nu ar fi supravieţuit fără suport vital.
După ce situaţia pacientului a devenit aparent fără speranţă, chirurgii au scris un act de deces, au informat-o pe soţia bărbatului de moartea sa şi au oprit aparatele.
Iată ce au consemnat cercetătorii cu privire la acest caz:
„Dintr-un motiv sau altul, au uitat să oprească aparatul care măsoară funcţiile corpului, cum ar fi tensiunea arterială.
De asemenea, înainte de a declara pacientul nevindecabil, au introdus în corpul său un tub lung cu microfon la capăt pentru a obţine o informare precisă asupra anumitor funcţii ale corpului, cum ar fi bătăile inimii.
Rudy şi asistentul lui se schimbau deja. Amândoi şi-au scos halatele, mănuşile şi măştile şi au stat în uşă. Au discutat despre ce ar fi putut face şi ce medicamente ar fi putut să îi administreze pacientului pentru a-l salva.
Au trecut aproximativ 20 până la 25 de minute de când pacientul fusese declarat mort. Dintr-o dată, a părut să existe un fel de activitate electrică... Rudy şi asistentul său au crezut că sunt un fel de convulsii ale inimii, dar activitatea a crescut şi a dus la bătăi ale inimii, mai întâi încete, apoi mai rapide.”
Nimeni nu făcuse nimic pentru a resuscita pacientul de când fusese declarat mort; revenirea sa a fost spontană. Pacientului i-au trebuit câteva zile să-şi recapete cunoştinţa, dar şi-a revenit complet fără niciun semn de afectare a creierului.
Amado-Cattaneo a relatat: „Experimentasem de câteva ori faptul că oamenii şi-au revenit după un şoc profund şi lung, dar aceşti oameni erau încă în viaţă în timp ce, în acest caz, bărbatul murise”.
Ca şi în cazul multora dintre cei care şi-au părăsit corpul în timpul unei experienţe în apropierea morţii, pacientul a descris o lumină strălucitoare la capătul unui tunel. Totuşi, întâmplările pe care le-a observat în cadrul spitalului îi intrigă pe cei care doresc să verifice ştiinţific experienţele în apropierea morţii.
I-a văzut pe Rudy şi pe Amado-Cattaneo vorbind; el a descris cu acurateţe poziţia lor în cameră şi modul în care stăteau cu braţele încrucişate peste piept; l-a văzut pe anestezist intrând în cameră; dar, cel mai interesant, a văzut monitorul computerului unei asistente cu un rând de notiţe post-it una peste alta. Într-adevăr, asistenta preluase mesaje telefonice pentru Rudy pe note post-it şi le-a prins în acest aranjament.
Autorii cercetării au scris: „Rudy subliniază că pacientul nu ar fi putut vedea notiţele înainte de operaţie, deoarece nu existau apeluri la care să nu fi răspuns [la acel moment]. Evident, modul în care notele post-it au fost lipite una peste alta pe monitor nu era ceva obişnuit, iar pacientul nu ar fi putut ghici aleatoriu cum a lipit [asistenta] notiţele în acest caz.
Rudy concluzionează că pacientul trebuie să fi fost poziţionat deasupra corpului său, pentru că altfel nu ar fi putut descrie camera şi celelalte lucruri. El presupune astfel că coincidenţa sau previziunea normală nu ar putea fi explicaţii realiste.”
Nici Amado-Cattaneo nu a putut explica fenomenul. El a confirmat că pacientul a descris cu acurateţe evenimente pe care nu ar fi avut cum să le vadă deoarece ochii îi erau închişi pentru a proteja corneea în timpul operaţiei.
Aparatele care îi monitorizau semnele vitale nu funcţionau defectuos, inima i se oprise şi nu a prezentat semne de respiraţie timp de cel puţin 20 de minute. Amado-Cattaneo nu şi-a putut aminti numele pacientului, iar Rudy murise deja când Rivas şi colegii săi cercetători au analizat cazul.
Într-o lucrare publicată în „Journal of Near-Death Studies” [n.tr. „Revista de studii în apropierea morţii”], Rivas şi Smit au scris despre acest caz: „Desigur, acest caz ar fi complet dacă s-ar putea stabili identitatea pacientului astfel încât să îi poată fi examinate dosarele medicale, dar cu excepţia cazului în care Amado-Cattaneo şi-ar aminti numele, o astfel de investigaţie ulterioară nu este fezabilă. Cu toate acestea, în opinia noastră, această imperfecţiune reduce doar puţin, dar în niciun fel nu neagă cazul ca dovadă serioasă pentru PVA*.”
Rivas şi Smit au concluzionat în lucrare: „Credem că acumularea unor astfel de dovezi anecdotice face din ce în ce mai dificilă respingerea acestui tip de caz”.
*PVA este prescurtarea pentru „percepţie veridică aparent non-fizică”, un termen dat percepţiilor care ar trebui să fie imposibile având în vedere starea şi poziţia corpului fizic al celui care le-a experimentat.
