Cetatea Poenari
La intrarea în Cheile Argeşului, pe vârful Muntelui Cetăţuia, la o altitudine de 860 m, nu departe de barajul Vidraru, se văd ruinele unei măreţe cetăţi, despre care unele legende locale spun că ar fi ctitoria misteriosului Negru Vodă. Însă cine vrea să ajungă la cetate trebuie să urce nu mai puţin de 1480 de trepte ce şerpuiesc printr-o frumoasă pădure de fag.
Fortăreaţa atribuită lui Negru Vodă are o formă alungită, cu cinci turnuri, dintre care patru rotunde şi unul prismatic. Este menţionată într-un document emis de regele Ludovic al V-lea Postumul în anul 1453. Aproape sigur aici a avut loc celebra bătălie de la Posada, unde oastea lui Basarab, voievodul Ţării Româneşti, a învins armata lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, primul obţinându-şi astfel independenţa iar ultimul abia scăpând, deghizat, printr-o ruşinoasă fugă. Această bătălie, care a dus la formarea primului stat românesc, a fost menţionată în mai multe cronici, prima fiind cea pictată de la Viena, aproximativ în anul 1360.
Am localizat acest eveniment istoric la Poenari, pornind de la trac. PAIONES, atestat ca trib, pe care l-am apropiat de slav. voina ”război”, căci şi Posada trebuie să fi avut în vechime acest sens, însemnând şi astăzi, printre altele, ”loc bătucit; loc neted pe un deal sau pe un munte”, de la bătălie ajungându-se la bătaie, respectiv bătătorire, bătuceală.
Un fragment din istoria cetăţii Poenari este pomenit şi în ”Letopiseţul Cantacuzinesc”, în legătură cu voievodul Vlad Ţepeş, care, vrând să-i pedepsească pe boierii din Târgovişte, ce-i uciseseră un frate, i-a ridicat pe toţi ”câţi au fost mari, pre toţi i-au înţepat de au ocolit cu ei târgul, iar câţi au fost tineri cu nevestele lor şi cu fete mari, aşa cum au fost împodobiţi în ziua Paştilor, pre toţi i-au dus la Poenari de au lucrat la cetate până s-au spart hainele dupre ei şi au rămas toţi desvăscuţi în piele goale.” Cât o fi de adevărată această relatare nu prea putem şti; se mai spune că din fortăreaţa Poenari Vlad Ţepeş şi-ar fi făcut a doua reşedinţă, ca să fie mai departe de turci.
Iată şi o legendă populară legată de viteazul şi dreptul voievod şi cetatea lui din susul Argeşulu: ”Vlad Ţepeş era domnul Ţării Româneşti. El era tare aspru cu hoţii şi boierii care i se răzvrăteau, căci pe toţi aceştia îi trăgea în ţeapă. De aceea i-a şi rămas numele de Ţepeş. Vlad a avut şi multe lupte cu turcii cari năvăleau în Ţara Românească. Uneori îi bătea el pe turci, alteori îl băteau aceştia pe Vlad. Într-o luptă a fost biruit. Ca să scape de urmărirea turcilor, s-a refugiat în Munţii Argeşului, unde avea, pe o stâncă înaltă, o cetate tare. Turcii s-au luat după el până în munţi. Ei voiau să-l prindă şi să-l omoare, căci nimeni nu prăpădise atâţia turci ca Vlad. Ajungând până aproape de cetatea lui Ţepeş, au văzut că în faţa ei e un deal de pe care ar putea bate cetatea cu tunurile. Au trimis deci după câteva tunuri, cari aveau să sosească peste câteva zile. Pe vremurile acelea turcii răpeau copii creştini pe cari îi creşteau şi făceau din ei soldaţi turci numiţi ieniceri. Între ienicerii din faţa cetăţii lui Ţepeş era chiar un nepot de-al lui Vlad. Nepotul acesta nu-şi uitase de viţa lui, de aceea scrise pe un petec de hârtie ce vreau să facă turcii. Hârtia a prins-o de o săgeată, pe care a aruncat-o în cetate. Îndată ce a citit Vlad scrisoarea, a plecat din cetate printr-o galerie care ducea pe sub pământ şi a luat-o peste munţi, în Ţara Făgăraşului. Iar turcii, spărgând după câteva zile cetatea cu tunurile, n-au mai aflat suflet de om în ea.”
O altă legendă, asemănătoare cu cea de mai sus, spune că Vlad Ţepeş şi însoţitorii lui au fugit spre satul Arefu, unde, cu ajutorul a şapte fraţi fierari, care le-au pus invers potcoavele cailor, au reuşit să-i păcălească pe urmăritorii turci. În fine, încă o legendă locală spune că soţia domnitorului, aflând că turcii erau aproape, a preferat să se omoare decât să cadă vie în mâinile lor. Ea s-a urcat pe meterezele cetăţii şi s-a aruncat în prăpastie. Trupul i s-a izbit de stâncile scăldate de apa râului de la poalele muntelui, iar locul unde a căzut s-a înroşit de la sângele ei. Şi astfel râul cu pricina a căpătat numele de Râul Doamnei.
La urma urmelor, dintre toate locuinţele atribuite lui Ţepeş de-a lungul vremii, la Bran, la Bistriţa, la Sighişoara, până şi la Castelul Corvineştilor, cetatea Poenari este cea autentică, fiind istoriceşte atestat că voievodul muntean a întrebuinţat-o nu doar ca fortăreaţă, ci şi ca a doua lui reşedinţă, prima fiind Curtea Domnească de la Târgovişte. Ştiu şi unii dintre străinii care vin în România că la Poenari a fost cetatea lui Vlad Dracula, şi îşi fac drum pe acolo, fotografiind şi filmând ruinele domneşti, peisajul magnific care le înconjoară, oamenii şi satele de pe Argeş în sus.
De la cetate se pot admira privelişti superbe, cum ar fi Munţii Făgăraşului. Fascinaţi de această legendară cetate şi de frumuseţile naturale care o înconjoară au fost şi mari oameni de cultură români, printre care Cezar Bolliac, Alexandru Odobescu, Carol Davila, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Vlahuţă, Nicolae Iorga şi alţii, aşternându-şi impresiile în scris. Pentru români, Vlad Ţepeş nu e nicidecum vampir sau alt duh rău, ci un erou, un voievod foarte viteaz şi, în acelaşi timp, justiţiar, fiind invocat şi de poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, în celebra ”Scrisoarea III”:
”Cum nu vii tu, Ţepeş, doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
Să ne imaginăm că, printr-o minune, Vlad Ţepeş ar mai avea puterea supremă în Stat şi că ar monitoriza o zi de ”lucru” a actualului Parlament al României! Ei bine, stimaţi cititori, nu vă temeţi că ar urma cine ştie ce orori, căci, ştiind cine-i şeful, toţi senatorii şi deputaţii ar munci exemplar, fără lene, fără greşeală, ca nu cumva să-l supere cu ceva pe Măria Sa!
