Cei care conduc cu adevărat în Cuba

Un grup restrâns de militari formează junta invizibilă pentru comunitatea internaţională şi pentru majoritatea poporului cubanez, care conduce de fapt ţara, notează luni ziarul ABC.

Miguel Diaz-Canel, un civil care s-a născut când fraţii Castro erau deja la putere şi care nu face parte din 'gerontocraţia militară', a fost numit prim-vicepreşedinte al Consiliului de Stat, în locul lui Ramon Machado Ventura, unul din pilonii liniei dure staliniste. Numirea lui Diaz-Canel suscită un oarecare optimism şi speranţe că ar putea deveni un Gorbaciov cubanez. Dar sunt puţine iluzii în acest sens. Singurul lucru relevant al acestei numiri este faptul că el ar putea deveni noul şef de stat, în cazul în care Raul Castro ar muri, sau nu ar mai putea conduce ţara până în 2018, când îi expiră mandatul prezidenţial.

În rest, totul este aparent, dar nu real. Primul vicepreşedinte al Consiliului de Stat nu are forţa politică pe care o sugerează numele funcţiei. Motivul este simplu, nu face parte din elita militară care deţine cu adevărat puterea în ţară. Ascensiunea lui Diaz-Canel nu înseamnă începerea 'postcastrismului' (cel puţin nu cu Raul în viaţă), şi nici că el ar fi 'numărul doi' al regimului. Este al doilea în aparatul statului, ceea ce nu înseamnă acelaşi lucru. Pe de altă parte, el nici măcar nu face parte din aripa 'liberală' a nomenclaturii, este doar un 'radical' ceva mai modern.

Constituţia castristă stabileşte că instanţa maximă a puterii în Cuba nu este guvernul, ci Partidul Comunist Cubanez (PCC), condus de un prim secretar (Raul Castro) şi de un al doilea secretar, care este Machado Ventura, şi de un Birou Politic supus voinţei şi dictatului conducerii militare. Comunitatea internaţională încă nu îşi dă seama că generalul Castro este 'numărul unu' în Cuba, nu pentru că este preşedintele Consiliului de Stat, ci pentru că este prim secretar al PCC, iar Machado Ventura este al doilea la cârma statului, pentru că este şef adjunct al acestei organizaţii. Iar 'Machadito', cum îl alintă fraţii Castro, este în continuare şeful lui Diaz-Canel şi nu invers.

Există totuşi o inadvertenţă, neprevăzută de Castro când a fost aleasă în 1976 actuala Constituţiei şi care precizează că preşedintele Consiliului de Stat este Comandantul şef al Forţelor Armate Revoluţionare (FAR). Aşa s-a gândit comandantul Fidel, când era în puterea vârstei la 50 de ani, iar fratele său Raul avea 45. Dar suntem în anul 2013, iar dacă Raul Castro nu apucă 2018, Díaz-Canel ar deveni noul şef de stat. Ar accepta un civil pe post de şef suprem al FAR, zecile de generali cu trei şi două stele pe umăr şi ceilalţi colonei? Puţin probabil.

În termeni constituţionali dreptul de a alege nucleul instituţional al puterii în Cuba, este privilegiul unei versiuni moderne a patriarhatului roman căruia îi aparţine doar 7% din populaţie, cei 800.000 de membri ai PCC. Celelalte milioane de cetăţeni nu au acest drept. Ei sunt simpli plebei, sau cetăţeni de rangul al doilea. Cubanezii nu îşi mai aleg conducătorii din 1948, când au avut loc ultimele alegeri democratice. De la lovitura de stat a lui Fulgencio Batista, înlăturat de la putere în 1952 de Fidel Castro, au trecut 61 de ani, timp în care Cuba a avut doar trei conducători, toţi trei militari.

Adevărata putere nu o deţine însă Biroul Politic, cum spune Constituţia, ci un grup restrâns de militari, dintre care unii nici măcar nu fac parte din Biroul Politic. Ei formează acea juntă militar invizibilă pentru comunitatea internaţională şi pentru majoritatea poporului cubanez. Diaz-Canel nu aparţine acestei 'creme' care controlează ţara şi care este integrată din 14 membri. Condusă de fraţii Castro şi de comandantul Machado Ventura, selectul grup este format din patru generali puternici: Leopoldo Cintras Frias, ministrul forţelor armate (FAR); Abelardo Colome, ministrul de interne; Alvaro Lopez Miera, prim viceprim ministru al FAR şi şef al statului major; şi Ramón Espinosa, ministru adjunct al FAR; alături de Comandantul Revoluţiei Ramiro Valdes, şi de colonelul şi şef al serviciilor secrete Marino Murillo, precum şi vicepreşedinte al guvernului însărcinat cu 'actualizarea' socialismului.

Cuba este singura ţară din lume care are o conducere militară pe care o prezintă drept civilă. Dacă un general este preşedintele unei naţiuni, fără să fi fi fost ales vreodată în alegeri democratice şi guvernează înconjurat de generali, acest lucru se numeşte dictatură. Nu şi când este vorba de Cuba, care pe deasupra prezidează Comunitatea Statelor Latino-Americane şi Caraibiene (CELAC). În cel priveşte pe Diaz-Canel, dincolo de un suflu proaspăt adus vetustei conduceri totalitare, nu se aşteaptă ca el să înceapă vreo tranziţie spre deschiderea de care are nevoie ţara. Totul arată că el este primul pion al 'raulismului' spre o dictatură cu o imagine mai bună, în timp ce descendenţii lui Castro, generalii şi rudele lor îşi consolidează poziţia economică şi pun bazele 'postcastrismului'.