Ce ne spune asasinarea fiicei lui Dughin despre regimul lui Putin [The Spectator]

Alexander Dughin şi fiica sa Daria
Alexander Dughin şi fiica sa Daria (nypost.com)

Maşinile capcană obişnuiau să fie un element fix al luptelor între bande în Rusia anilor '90, dar de atunci nu mai sunt la modă. Acest lucru face ca situaţia să fie cu atât mai frapantă atunci când, aşa cum s-a întâmplat sâmbătă seara, un astfel de dispozitiv aruncă în aer o maşină chiar la marginea Moscovei, ucigând-o pe Daria Dughina, fiica ideologului ultranaţionalist Alexandr Dughin, potrivit The Spectator.

Daria Dughina era ea însăşi o personalitate proeminentă, o jurnalistă care lucra pentru o organizaţie despre care Washingtonul spune că este deţinută de omul de afaceri rus Evgheni Prigojin - care se află sub sancţiuni în Occident ca fiind "naşul" atât al grupului de mercenari Wagner, cât şi al faimoaselor "ferme de troli" din reţelele de socializare - şi care fusese un susţinător ferm al războiului din Ucraina.

Într-adevăr, Daria Dughina se afla sub sancţiuni, Guvernul britanic descriind-o ca fiind un "contributor frecvent şi important la dezinformarea în legătură cu Ucraina şi invazia rusă în Ucraina".

În mod inevitabil, există o presupunere larg răspândită că adevărata ţintă ar fi fost tatăl ei. S-a spus că maşina ar fi fost a lui, deşi alte relatări spun că era înregistrată pe numele ei. Oricum ar fi fost, el s-ar fi aflat în această maşină dacă nu ar fi ales în ultimul moment să se întoarcă acasă pe altă cale. În mediul politic încărcat al momentului, toată lumea dă vina pentru atentat pe "răufăcătorul preferat".

Deja analiştii ruşi dau vina pe Kiev, fără să explice nici de ce Dughin ar fi ţinta lor aleasă - există comentatori mult mai furibunzi şi mai influenţi pe tema Ucrainei - şi nici cum au reuşit să comită un atac chiar în inima securităţii statului rus. De asemenea, alţii presupun că aceasta a fost o lovitură a Kremlinului, fie pentru că au vrut să facă din Dughin un martir simbolic, fie pentru că s-au temut că ultranaţionalişti ca el ar putea stârni proteste dacă Rusia ar face un pas înapoi din războiul său împotriva Ucrainei.

În cele din urmă, există sugestiile inevitabile că acesta a fost de fapt un asasinat la comandă, determinat nu de politică, ci de dispute de afaceri. Dughin este, la urma urmei, un scriitor fenomenal de productiv - nu contează calitatea - şi un autopromotor energic. Cu alte cuvinte, se pare că există o sumă destul de mare de bani în spatele brandului său de naţionalism arţăgos şi mistic.

Cine este de fapt Alexandr Dughin

Această crimă nu va face decât să sporească mitul lui Dughin, un mit pe care el însuşi l-a dezvoltat cu atâta asiduitate. Sunt mulţi în Occident care sunt fericiţi să îl ia ca atare, ca "Rasputinul lui Putin" sau "Creierul lui Putin". El nu este, însă, şi nu a fost niciodată deosebit de influent.

Alexandr Dughin nu are nicio legătură personală cu Putin, ci mai degrabă este doar unul dintr-o întreagă rasă de "antreprenori politici" care încearcă să îşi prezinte planurile şi doctrinele la Kremlin. Pentru o vreme, în 2014, a fost de folos; noţiunile sale despre destinul civilizaţional al Rusiei şi statutul de naţiune eurasiatică erau convenabile pentru a raţionaliza o acaparare de terenuri în Donbasul ucrainean. Dintr-o dată, a apărut pe toate canalele de televiziune, cartea sa "Foundations of Geopolitics" (Bazele geopoliticii) a fost inclusă în programa de studiu la Academia Statului Major General şi i s-a oferit o catedră la Universitatea de Stat din Moscova, cel mai important institut de învăţământ superior din ţară.

Dar apoi Kremlinul a decis să nu anexeze în mod direct "republicile populare" Doneţk şi Luhansk, iar Dughin nu a mai fost util. Invitaţiile au început să se epuizeze, Universitatea de Stat din Moscova şi-a retras oferta iar el s-a întors pe piaţă, vânzându-şi cărţile publicului şi ideile conducerii. În acest proces, a ajuns să stăpânească arta conducerii retrospective a gândirii. Cu alte cuvinte, de a sesiza indicii despre ceea ce Kremlinul era pe cale să facă şi de a susţine cu voce tare exact această mişcare - şi apoi de a revendica meritele. În general, însă, Alexandr Dughin a fost mai eficient în a se vinde cercurilor occidentale de "alt-right" (dreapta alternativă), decât Kremlinului, ceea ce, cu siguranţă, îi conferă o anumită valoare ca agent de influenţă pentru Moscova.

Aşadar, acesta este paradoxul lui Dughin, el este ideologul lui Schrödinger, în acelaşi timp important, dar şi neimportant. Poate că nu are o influenţă reală asupra Guvernului, dar capacitatea sa de a se prezenta ca un gânditor profund ale cărui idei (adesea nebuneşti) încadrează gândirea Kremlinului înseamnă că este considerat important. Şi dacă oamenii îl consideră important, atunci, într-o anumită măsură, el devine important. Sau, mai degrabă, mitul lui Dughin devine.

Acest mit este cel care probabil va conta în urma uciderii fiicei sale. Deja, naţionaliştii ruşi cer represalii, dar având în vedere că Kremlinul pare deja să nu recunoască nicio limită în ceea ce priveşte operaţiunile sale în Ucraina, este puţin probabil să poată sau să facă ceva dincolo de simbolic. Un Dughin mort ar fi fost un martir maleabil, un Dughin viu şi furios s-ar putea dovedi un joker. Este puţin probabil ca omul care a cerut cândva o Rusie care să se întindă "de la Dublin la Vladivostok" să fie liniştit, iar naţionaliştii care sunt deja nemulţumiţi de Putin - nu au o problemă cu invadarea Ucrainei de către acesta, ci doar cu faptul că o face atât de prost - vor avea cu atât mai multe motive să fie furioşi.

Probabil că vom asista la câteva arestări în grabă. Fără îndoială că vor exista imagini video cu ofiţerii Serviciului Federal de Securitate care dau buzna într-un apartament pregătit cu artă, în care se află echipamente pentru fabricarea de bombe, un pistol, un manual de învăţare a Ucrainei, câţiva dolari americani şi, poate, un volum de Shakespeare (la modul serios: un astfel de volum a fost folosit ca "dovadă" a prezenţei mercenarilor britanici care luptă pentru Ucraina, deoarece ştim cu toţii că soldaţii sunt înnebuniţi după un mic Rege Lear). Dar noi şi, mai exact, ruşii, am mai văzut toate acestea. Este puţin probabil ca acest lucru să aducă încheiere sau reconfortare. În schimb, este doar încă un indiciu al instabilităţilor şi slăbiciunilor subterane ale unui regim care încearcă să pară invincibil.

Fie că reflectă un eşec major al siguranţei de stat ruseşti, fie că reflectă tensiuni şi rivalităţi în interiorul acesteia, aceasta îi va convinge pe naţionalişti - care pot fi mai puţin numeroşi şi mai puţin vizibili decât criticii liberali ai lui Putin, dar care tind să se afle în cadrul serviciilor de securitate şi au, ca să fim sinceri, armele - că acesta este un regim care nu se ridică la înălţimea propriei retorici şi care poate fi mai slab decât pare.