Bucureştii arhitectului Duiliu Marcu
Bucureştiul poartă amprenta unui mare arhitect român, Duiliu Marcu, care este deopotrivă sărbătorit şi comemorat, în luna martie.
Personalitatea arhitectului, de la a cărui naştere se împlinesc 132 de ani şi de la a cărui moarte au trecut 51 de ani, se confundă, practic, cu întreaga evoluţie a arhitecturii noastre. Odată cu el, arhitectura românească cunoaşte o polivalenţă nemaiîntâlnită până atunci. Întreaga sa operă îmbină tradiţia arhitecturii autohtone cu formele arhitecturii moderne, în care se simte influenţa şcolii franceze (a studiat la Şcoala de Arte Frumoase din Paris, între 1907-1912), stilul arhitectului fiind unul propriu.
„Preocuparea mea de a găsi soluţii originale româneşti, de a lua din arhitectura clasică numai claritatea, simplitatea, ponderea, euritmia, proporţiile, meticulozitatea studiilor de detaliu, precizia execuţiei […] au constituit pentru mine o linie de conduită, un crez care mi-a servit ca îndreptar în întreaga mea activitate. Iată în ce împrejurări am încercat să creez.” (Duiliu Marcu)
Turul numit „Bucureştii arhitectului Duiliu Marcu”, care a cuprins vizitarea unor clădiri proiectate de marele arhitect, organizat de Andrei Berinde, pune în eviden92411ţă exact acest lucru: polivalenţa şi amprenta personală. Util pentru schiţarea unei personalităţi a arhitectului şi a modului său de lucru, acest tur a completat şi conturarea imaginii despre Bucureştii anilor 30-40.
Palatul Victoria, Hotel Athenee Palace, Clădirea Bibliotecii Academiei Române, Clădirea Academiei Militare, Piaţa Unirii din Oradea sunt doar câteva importante repere arhitectonice proiectate de Duiliu Marcu.
„Era un arhitect al detaliului”, povesteşte Andrei Berinde, „am găsit într-un studiu despre clădirea Guvernului detalii care cuprindeau inclusiv ce diametru aveau barele de la uşi, ce oţel a folosit, de unde a luat materialele, cum a proiectat, cum era terenul. Iar la blocurile de locuinţe lua în calcul foarte mulţi factori, inclusiv cum cade lumina, astfel încât apartamentul să fie expus la cât mai multă lumină naturală”.
Primul obiectiv al circuitului a fost actuala clădire a Guvernului, Palatul Victoria - cea mai importantă clădire din întregul ansamblu urban al Pieţei Victoriei.
Conform proiectului iniţial de sistematizare, aflăm de la Andrei Berinde, piaţa ar fi trebuit să aibă o formă circulară, iar în centrul său urma să fie ridicată o replică a Columnei lui Traian din Roma.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, proiectul de amenajare a zonei a căpătat forma actuală. Vechiul sediu al Ministerului de Externe (Palatul Sturdza), ce fusese bombardat în 1944, a trebuit demolat.
Lucrările la construcţia clădirii au început în 1937 şi au fost finalizate în 1944, însă din cauza bombardamentelor americane, edificiul a trebuit refăcut parţial, operaţiune ce s-a încheiat în 1952. Clădirea nu are ornamente, deoarece Duiliu Marcu a conceput-o ca pe o construcţie funcţională, care să deservească unui scop practic de instituţie publică.
Iniţial, în faţa clădirii existau două basoreliefuri de mari dimensiuni, realizate de sculptorul Mac Constantinescu şi care reprezentau scene alegorice înfăţişând România în epoca lui Carol al II-lea. Acestea au fost înlăturate, în timpul reconstrucţiei clădirii, de noua conducere comunistă, care a instalat acolo sediul Consiliului de Miniştri.
Clădirea, care în 1999 a devenit sediul Guvernului României, este monument istoric, clasat în patrimoniul cultural naţional.
Arhitectul a fost preocupat de folosirea materialelor locale. Placarea exterioară este realizată în întregime cu travertin provenit din carierele din Dobrogea. Acest tip de materiale se întâlnesc şi la alte clădiri proiectate de el.
Una dintre primele clădiri proiectate după întoarcerea lui Marcu din Franţa este actualul sediu al Aeroclubului României. Situată puţin mai jos de clădirea Guvernului, pe bulevardul Lascăr Catargiu, casa a fost un proiect privat, comandat de inginerul Constantin Vasilescu.
Finalizată între 1920 şi 1925, clădirea e considerată o lucrare importantă pentru întreaga activitate a arhitectului. Aici se regăsesc influenţe din arhitectura franceză - ornamente din fier forjat şi o loggie susţinută de două coloane. Mansarda şi acoperişul clădirii au fost reconstruite ulterior, structura lor originală fiind distrusă într-un incendiu.
Tot o clădire din perioada de început a creaţiei sale, dar diferită ca stil, este şi Casa doctorului Dobrovici. Construcţia, demarată în 1919 şi finalizată între 1922- 1925, este în prezent sediul unei firme. Poartă aceleaşi influenţe ale arhitecturii franceze (fierul forjat) dar şi elemente preluate din arhitectura autohtonă - coloanele şi uşa de la intrare, bogat ornamentate, încadrează casa undeva între stilul neo-românesc şi modernist, aducând aminte de stilul brâncovenesc, atât de folosit în perioada interbelică.
Un semn distinctiv al casei este placarea cu cărămidă aparentă, detaliu întâlnit şi la clădirea Ambasadei Qatarului, proiectată tot de Duiliu Marcu. Casa îşi merită pe deplin denumirea pe care o poartă acum: Casa Frumoasă.
Situat la intersecţia dintre Calea Victoriei şi Bd. Dacia, actualul sediu al Ministerului Economiei se numea înainte Edificiul Casei Administrative a Monopolurilor Statului, clădire construită dintr-o necesitate economică - în perioada interbelică, Statul român deţinea monopolul exclusiv al vânzării tutunului, sării şi alcoolului. Duiliu Marcu a realizat proiectul acestei clădiri în anul 1936.
Sobru, fără ornamentaţii exterioare (stil propriu arhitectului în anii de apogeu ai carierei sale), imobilul făcea parte dintr-un mai amplu plan de sistematizare a unei viitoare, pe atunci, Pieţe a Academiei, plan ce nu s-a realizat niciodată.
Ca şi clădirea Palatului Victoria, clădirea Ministerului Economiei e placată la exterior cu travertin. Construcţia are planşee şi schelet din beton armat, iar ancadramentele exterioare sunt realizate din piatră extrasă din carierele din Dobrogea.
Clădirea a fost finalizată la sfârşitul anului 1941, însă lucrările interioare au continuat până în 1946.
În perioada comunistă, clădirea a găzduit Comitetul de Stat al Planificării, iar după 1990 a fost, pe rând, sediul Ministerului Industriei şi apoi al celui al Economiei. În prezent edificiul se află într-un proces de renovare şi restaurare.
Şi pentru că suntem în luna martie, iar anul acesta s-au comemorat 40 de ani de la cutremurul din '77, periplul memorial Duiliu Marcu a inclus şi povestea Blocului Nestor, prăbuşit la cutremurul din 4 martie 1977.
Mulţi bucureşteni poate îşi mai amintesc de prăjiturile cofetăriei Nestor, celebre în tot Bucureştiul anilor 50-60, un adevărat brand al zonei... Până în 1977, pe locul pe care astăzi se află Hotelul Radisson Blu (fostul Hotel Bucureşti), exista o clădire proiectată de Duiliu Marcu, pe care o mai putem vedea doar în poze.
Dar, de unde începe povestea, şi de ce s-a prăbuşit atât de spectaculos o clădire proiectată de Duiliu Marcu, cu un studiu de rezistenţă făcut de inginerul Emil Prager, o somitate în domeniu, cel care făcuse aproape toate studiile de rezistenţă din Bucureşti?
Iniţial blocul a fost proiectat cu două tronsoane, ridicate în 1931, respectiv în 1937. Proiectul iniţial nu avea nicio legătură cu utilizarea ce i s-a atribuit ulterior blocului şi cu cofetăria ce avea să existe la parterul său.
În perioada interbelică, ne povesteşte ghidul periplului nostru, se dezvoltase foarte mult în România industria extractivă, inclusiv cea a metalelor preţioase. Astfel, după 1920, a apărut Societatea Minelor de Aur, care s-a numit societatea MICA. Există un istoric destul de complex al acestei societăţi, care, devenind o societate importantă avea nevoie atât de sediu cât şi de apartamente de serviciu. Astfel, clădirea primeşte o dublă funcţionalitate: birouri la parter, iar în rest apartamente de locuit de serviciu, pentru angajaţii acestei societăţi, precum şi apartamente rezervate pentru diferiţi delegaţi. Tot la parter exista şi un restaurant cu autoservire, pentru angajaţi.
La naţionalizare, în 1947, toate societăţile au fost desfiinţate, astfel şi concesiunea industriei extractive a devenit a statului. În 1948, restaurantul de la parter devine cofetărie - cofetăria Republica, care şi-a luat denumirea neoficială de Nestor, de la numele celui care o avea în locaţie de gestiune.
La începutul anilor '70, cofetăria şi-a schimbat proprietarii. Aceştia, din dorinţa de a mări spaţiul, s-au apucat, fără niciun studiu de rezistenţă, fără autorizaţie de la primărie, să facă o recompartimentare în interior. Astfel, au tăiat stâlpii de rezistenţă din mijlocul cofetăriei.
La cutremur, din moment ce aceşti stâlpi nu mai existau, toate eforturile şi sarcinile pe care ei trebuiau să le preia, s-au disipat altfel şi întregul comportament al clădirii în timpul cutremurului s-a schimbat. Clădirea s-a prăbuşit, iar, din relatările martorilor şi din fotografiile vremii aflăm că molozul a blocat întreaga porţiune respectivă a Căii Victoriei.
Poate că dacă stâlpii ar fi existat, clădirea ar fi rezistat sau avariile ar fi fost mai mici şi recuperabile.
Rămăşitele blocului au rămas pe poziţie până în anii '80, împreună cu casele mai mici care existau în jur şi care rezistaseră cutremurului, apoi au fost demolate şi terenul nivelat.
În 1986 s-a construit Hotelul Bucureşti. Noua clădire, puţin retrasă faţă de stradă în 1986 şi modernizată după anii 2000, găzduieşte actualul Hotel Radisson Blu care nu mai seamănă cu nimic din ceea ce exista odinioară.
Palatul Şcolii Superioare de Război, actuala Academie Militară, a fost un alt obiectiv al turului memorial Duiliu Marcu.
Clădirea, gândită ca o prezenţă impozantă, trebuia să domine întreg spaţiul din jurul ei. De aceea a fost ales un teren situat în zona sud-estică a oraşului, la extremitatea estică a Terasei Cotrocenilor, la o altitudine de aproximativ 10 metri faţă de restul cartierului din apropiere.
Şi pentru că Duiliu Marcu era un adevărat arhitect al detaliului, a fost studiată şi o sistematizare a arterelor din jurul clădirii, cu scopul de a optimiza circulaţia rutieră, dar şi pentru ca noul edificiu să devină capăt de perspectivă, vizibil de la o distanţă de circa 1 kilometru.
Clădirea a fost destinată să găzduiască spaţii pentru birouri, săli de clasă pentru grupe de câte 15 studenţi, amfiteatre cu capacitate de 45-90 de persoane şi o mare aulă cu 450 de locuri. Proiectul clădirii a început să fie elaborat în anul 1937.
În apropierea corpului principal au fost ridicate două paviloane de locuinţe situate pe Şoseaua Panduri, întregul ansamblu creat urmând să fie completat cu un parc interior. Structura de rezistenţă a construcţiei e alcătuită din grinzi, planşee şi fundaţii de beton armat, pereţii despărţitori interiori fiind din cărămidă. La cele două extremităţi ale faţadei urmau să fie amplasate două basoreliefuri înconjurate de ornamente din bronz, însă din cauza izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, acestea nu au mai fost realizate.
Clădirea, care a integrat admirabil relieful zonei, a rămas şi astăzi singura clădire care domină întreaga zonă a Terasei Cotrocenilor.
Periplul a inclus şi câteva blocuri de apartamente proiectate de marele arhitect, destinaţia finală fiind Gara de Nord.
***
Duiliu Marcu, arhitect, membru titular al Academiei Române, preşedinte de onoare al Uniunii Arhitecţilor din România, s-a născut la 23 martie 1885 la Calafat.
A studiat la Liceul "Carol I" din Craiova, Şcoala de Arhitectură din Capitală, Şcoala de Arte Frumoase din Paris (din 1906). Reîntors în ţară în anul 1912, a fost profesor la Institutul de arhitectură "Ion Mincu" (1929-1957) din Bucureşti (fostă Academia de Arhitectură), preşedinte al Uniunii Arhitecţilor din România (1953-1966), membru cu drepturi depline al Academiei Române (din 1955).
A elaborat o serie de studii de sistematizare, precum cel pentru Piaţa Victoriei din Bucureşti, a participat la construcţia Universităţii din Bucureşti, alături de arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti (1912-1913).
A fost decorat cu ordinele Legiunea de Onoare, în grad de Ofiţer şi Coroana României, în grad de Mare Ofiţer. Cele mai semnificative opere ale sale sunt înscrise în arhitectura modernă, în cadrul căreia, alături de Horia Creangă, a fost un adevărat creator de şcoală şi a reuşit să dezvolte un stil propriu.
Fiind un spirit liber, care nu suporta constrângeri şi lucruri impuse în mod abuziv, a intrat în contradicţie cu regimul comunist, nu de puţine ori. Astfel că, în ultima parte a vieţii a fost trecut pe linie moartă, nu i s-au mai dat proiecte mari, lucru ce l-a marcat profund.
Se stinge din viaţă la 9 martie 1966, la Bucureşti.
