Bancher care împrumută bani cerşetorilor, vânzătorilor de lucruri vechi şi leproşilor pentru a-i elibera de cămătari
alte articole
Povestea lui Joseph Santhumary Parthiban, director al unei sucursale bancare din Salem, un oraş în statul Tamil Nadu, India, a fost relatată într-un documentar realizat de cineastul britanic independent, Andrew Hinton, şi reprezintă o călătorie care începe în spatele biroului, la fel ca şi cea a laureatului Premiului Nobel, Muhammad Yunus.
Toată lumea îl cunoaşte pe celebrul Muhammad Yunus sau Bancherul săracilor, cum era numit cu mult înainte de a primi Premiul Nobel pentru Pace (2006). Pe vremea când era profesor la Universitatea Chittagong din Bangladesh, după cursuri mergea prin satele din jur. Astfel a descoperit că numai cu câteva rupii de credit ar putea schimba vieţile multor oameni. Şi aşa a făcut, demonstrând, printre altele, că nu făcea numai un bine, dar şi câştiga. Se ştie că Grameen Bank, instituţia pe care a creat-o, este acum sinonim cu microcreditarea, iar de-a lungul anilor a devenit o entitate foarte mare care include chiar şi o companie de telefonie. Atât de mare încât guvernul din Bangladesh, pe vremuri un acţionar minoritar, la un moment dat a vrut s-o acapareze şi l-a trimis la pensie pe fondator, deschizând o controversă care a implicat grupuri şi guverne internaţionale, inclusiv pe cel american aflat de partea lui Yunus. Dar nimeni nu a fost capabil să-l salveze pe laureatul Premiului Nobel de guvern şi nici de acuzaţiile ulterioare că ar fi speculat şi ar fi avantajat rudele şi asociaţii săi în detrimentul beneficiarilor care erau în mare parte femei.
Conturi deschise pentru persoanele cu handicap şi cerşetori. Adevărat sau fals, modelul său de afacere, cel puţin la început, a meritat atenţia lumii. Dar, înainte şi după el, multe alte persoane, fără vorbe mari, presă şi propagandă (sau controverse), au devenit bancheri ai săracilor pentru că au explicat pur si simplu importanţa micilor economii şi au deschis conturi pentru oricine, inclusiv cerşetori, vânzători de lucruri vechi, persoane cu handicap şi leproşi. Eliberarea din robia împrumuturilor - care se multiplicau pentru fiecare nevoie a familiei, de multe ori nelăsându-le altă alegere decât aceea a sinuciderii (India are una dintre cele mai mari rate de sinucideri din lume) - este ceea ce a făcut, aşa cum a putut, un bărbat pe nume Joseph Santhumary Parthiban, director al unei sucursale bancare din Salem, în Tamil Nadu. Recent şi-a povestit aventura sa de bancher al cerşetorilor într-un documentar frumos, produs de Andrew Hinton, o călătorie care – la fel ca cea a lui Yunus - începe în spatele biroului.
Rata care trebuie plătită la cămătari . "Lucrez în Salem, India de Sud – se prezintă el - şi conduc o sucursală a unei bănci. Dar nu m-am văzut niciodată ca unul care stă la birou şi semnează hârtii. De obicei ies la masa de prânz şi după-amiază mă plimb în jurul cartierului, unde am întâlnit mulţi vânzători ambulanţi, ştergători de pantofi, nefericiţi de tot felul. Toţi vin din sate la oraş cu singurul vis de a face ceva bani, dar au o problemă gravă: ei nu pot pune deoparte banii deoarece trebuie să înapoieze vechile credite persoanelor fizice care cer rambursări din ce în ce mai mari. Mulţi dintre ei nu reuşesc să înapoieze banii şi majoritatea economiilor lor se duc în mâinile cămătarilor. Atunci m-am gândit să-i sfătuiesc să pună bani în bancă, dar mai întâi, să nu fiu înţeles greşit, m-am împrietenit cu unii dintre negustorii la care mă duceam mereu să beau un ceai sau să cumpăr fructe, şi cu cerşetorii. Eram surprins că ajungeau să câştige chiar şi 500 de rupii pe zi (8 euro, o sumă foarte mare în mediul rural din India), dar apoi am descoperit că, la sfârşitul fiecărei zile, trebuiau să le dea cea mai mare parte din bani cămătarilor.
Mai mult respect pentru ei înşişi. După ce am devenit prieteni, le-am spus: "De ce nu puneţi în fiecare zi ceva din câştiguri într-un cont bancar şi, încet încet, veţi avea ceva pentru a rambursa datoria şi, de asemenea, să duceţi şi ceva rupii acasă?" Nu le-am spus că eram director de bancă şi într-o zi i-am văzut pe cinci dintre ei că au venit să-şi depună economiile. Am anunţat deja angajaţii de sosirea probabilă a acestora şi nu au fost probleme. Mai târziu, în timpul plimbării mele obişnuite, mi-au zis "oh, tu lucrezi la bancă?" Aşa că i-am invitat să se întoarcă şi să vorbească direct cu mine. Le-am dat câteva sfaturi practice, astfel încât, tot punând câteva mici economii au ajuns la un moment dat să se elibereze de cămătari. Pentru a-i motiva a fost suficient să le spun că, dacă ei pot trăi din ceea ce câştigă fără să plătească datorii mari, vor avea nu numai destui bani, dar mai mult respect pentru ei înşişi".
"Vreau ca fiul meu să devină profesor". "Pentru că nu ne uităm la aspectul lor sau la ceea ce fac ei pentru a trăi, luăm în considerare fiecare caz şi acum ajungem în multe sate îndepărtate, unde nu există niciun transport public pentru a veni la oraş. Apoi îmi trimit oamenii mei la ei". În casa lui, înconjurat de copii, soţie şi bunici, un tânăr fermier cere un împrumut de 25 de mii de rupii, 400 de euro, pentru a cumpăra mai multe capre, astfel încât să pună deoparte ceva pentru a le da copiilor o educaţie. "Vreau ca fiul meu să devină profesor şi să fie capabil să-i ajute pe alţii", spune el. "Pentru mine, ca bancher - spune Santhumari - nu este o problemă să mă ocup de bani, ci de oameni, cu aspiraţiile şi problemele lor. Chiar şi oamenii cu handicap sau persoanele cu lepră vin la noi şi astfel ne organizăm pentru a-i aduce împreună la bancă, pentru a crea sentimentul de grup". Cu ajutorul grupului, în ideea acestui bancher care ajunge acolo unde politicienii nu reuşesc, se obţine chiar şi un loc de muncă.
Când se poate dezvolta o afacere de mici dimensiuni. Santhumary recomandă unui mic grup să deschidă o fabrică de căramidă la marginea localităţii. "Dacă vreţi să cumpăraţi cărămidă acum, unde mergeţi?", întreabă el. "Ne ducem la 60 de km de aici", răspund ei. Este imediat evident cum, cu fonduri distribuite la toate familiile interesate, se poate dezvolta o companie mică capabilă să hrănească mai multe dintre ele, dar pur si simplu nimeni nu a propus mai înainte, nu le-a oferit un împrumut care să fie rambursat cu banii produşi din munca lor. "Când încercaţi ceva pentru a câştiga bani – le explică el pentru a-i face să înţeleagă importanţa cooperării - nu vă gândiţi doar la voi sau la familia voastră, ci la întreaga comunitate, la localitate, la zonă. Dacă sunteţi toţi asociaţi, vă vor da cu siguranţă un împrumut". Apoi, explică intervievatorului: "Când oamenii se adună, iar compania este de succes, sunt toţi satisfăcuţi şi tot satul sărbătoreşte".
Schimbă-ţi atitudinea faţă de viaţă . "Mulţi - spune el - deschid mici centre de prim ajutor finanţate cu o parte din economii, iar în anumite zone deschid chiar şi mici librării, şi se crează un sentiment de unitate, care înainte nu exista. Putem vorbi despre economia globală, despre criza economică, despre faptul că trebuie să schimbăm drastic întregul sistem bancar, dar cel mai important lucru este de a educa oamenii. Dacă faci asta, toate merg de la sine. Dacă îi ajuţi să-şi schimbe atitudinea faţă de viaţă şi îi întrebi ce fac, de ce o fac, cum o pot face, cred că îi poţi ajuta să-şi rezolve şi toate acele probleme care sunt astăzi titlurile mari ale ziarelor”.
