Ar fi fost "certificatul de deces" al NATO - Cât de aproape era Rusia să intre în Alianţa Nord-Atlantică

Prânzul se încheiase şi cafeaua fusese servită în Aripa de Est a Casei Albe, dar preşedintele SUA Bill Clinton, 48 de ani, şi preşedintele rus Boris Elţîn, 63 de ani, încă nu schimbaseră niciun cuvânt despre extinderea NATO către est, potrivit Der Spiegel.

În cele din urmă, Clinton şi-a pus mâna pe braţul oaspetelui său şi a spus: „Boris, un ultim lucru: despre NATO: Te rog să reţii, nu am spus niciodată că nu ar trebui să luăm în considerare Rusia pentru apartenenţa … la NATO. Aşa că atunci când vorbim despre extinderea NATO, subliniem includerea, nu excluderea.”

„Obiectivul meu este să lucrez cu tine şi cu alţii pentru a maximiza şansele unei Europe cu adevărat unite, nedivizate şi integrate”, a adăugat el.

„Înţeleg. Şi îţi mulţumesc pentru ceea ce ai spus”, a răspuns Elţîn.

Summitul americano-rus în cauză a avut loc în septembrie 1994. Cinci ani mai târziu, Polonia, Cehia şi Ungaria s-au alăturat alianţei, urmate de alte 11 ţări europene ca parte a extinderii NATO către est. Dar Rusia, cea mai mare ţară de pe glob, nu a fost printre ele.

Includerea Rusiei ar fi transformat NATO în cea mai puternică alianţă militară din istoria omenirii, întinzându-se de la San Francisco la Vladivostok, cu control asupra aproape tuturor armelor nucleare din lume la acea vreme. Dintre puterile nucleare oficiale, doar China nu ar fi fost membră.

Dar acea viziune nu a devenit niciodată realitate. Dimpotrivă, relaţia dintre Rusia şi Occident s-a deteriorat vizibil de atunci.

Sub succesorul lui Elţîn, Vladimir Putin, Moscova este astăzi probabil la fel de departe de apartenenţa la NATO cum era sub dictatorul de la Kremlin, Iosif Stalin. Şi tot politica externă agresivă a lui Stalin a fost cea care a dus la fondarea NATO în 1949. Unii politicieni occidentali se tem chiar că Putin ar putea lansa un atac împotriva NATO în urma unei posibile victorii în Ucraina.

Atunci, care era intenţia când preşedintele american a discutat despre o posibilă aderare a Rusiei la NATO cu vizitatorul său? Era ideea menită să fie luată în serios, aşa cum a insistat Clinton după invazia rusă pe scară largă împotriva Ucrainei în 2022, când a spus că, de-a lungul întregii sale preşedinţii, „am lăsat uşa deschisă pentru eventualitatea ca Rusia să devină membră a NATO.”

Sau ar trebui să fie crezut Putin, care l-a contrazis pe Clinton şi a creat impresia că, de fapt, nu a existat niciodată o cale pentru ca Rusia să devină membră a alianţei? A ratat Occidentul o oportunitate de a convinge Moscova să abandoneze drumul care a dus în cele din urmă la atacul asupra Ucrainei?

Publicaţia citată a examinat documente germane anterior clasificate din 1994. Acela a fost anul în care statele membre NATO au luat decizia fundamentală de a accepta ţări care aparţinuseră anterior Pactului de la Varşovia. Documentele provin din arhiva privată a unuia dintre cei implicaţi în acea decizie şi din colecţia de dosare pe care Institutul de Istorie Contemporană o publică regulat în numele Ministerului German de Externe. Documentele includ scrisori trimise lui Clinton de către cancelarul german Helmut Kohl, rapoarte de la diplomaţi germani la Moscova şi Washington şi analize interne întocmite pentru ministrul german de Externe Klaus Kinkel.

Potrivit acelor documente, Clinton chiar lua în considerare includerea Rusiei în NATO. Aceasta era „poziţia oficială a SUA”, a raportat ambasadorul german Thomas Matussek de la Washington în 1994.

Clinton credea că generaţia lui – noua generaţie – are o responsabilitate specială de a modela viitorul. Şi credea că Războiul Rece a demonstrat că aproape orice este posibil.

Guvernul SUA discuta atunci regulat cu aliaţii săi despre posibilitatea aderării Rusiei, de exemplu la 15 ianuarie, la sediul NATO din Bruxelles. Ambasadorul itinerant al SUA Strobe Talbott venise cu avionul, un prieten din facultate al lui Clinton, expert în Rusia şi cel mai important consilier al preşedintelui în privinţa extinderii NATO către est. Talbott i-a informat pe ambasadorii NATO reuniţi despre poziţia lui Clinton. După aceea, reprezentantul german a scris la Bonn că, dacă alianţa ar urma abordarea americană, întrebarea apartenenţei Rusiei ar fi trebuit abordată „în doar câţiva ani”.

Câteva săptămâni mai târziu, un diplomat german raporta de la Washington că Talbott identificase chiar şi un calendar, spunând că procesul ar putea începe în jurul anului 2004.

Îngrijorările germane

Documentele acum puse la dispoziţie arată însă şi că Clinton şi Talbott s-au lovit de o rezistenţă semnificativă. Clinton tocmai fusese ales la Casa Albă anul anterior, iar Talbott era nou-venit la Departamentul de Stat, după ce lucrase ca jurnalist la revista Time. Cei doi nici măcar nu reuşiseră să-i convingă pe funcţionarii experimentaţi din propriul guvern de planul lor, a constatat surprinsă o delegaţie a Ministerului german de Externe în 1994.

Germanii s-au întâlnit cu oficiali de rang înalt de la Departamentul de Stat, Casa Albă, Pentagon şi CIA. Toţi au spus că nu-şi puteau da seama de ce Clinton nu „schimbase de mult” abordarea sa cu privire la posibila aderare a Rusiei la NATO. Un angajat al ambasadei germane a numit întâlnirea „remarcabilă”.

Preşedintele american a întâmpinat şi opoziţie serioasă din partea aliaţilor din Europa, în special din partea guvernului Kohl. Când venea vorba de posibila includere a Rusiei în NATO, guvernul german era rigid ca betonul. Aderarea Rusiei ar fi însemnat „certificatul de deces” al Alianţei, s-a plâns ministrul Apărării Volker Rühe, membru marcant al creştin-democraţilor (CDU) ai lui Kohl – deşi Rühe şi-ar fi schimbat ulterior poziţia.

Diplomaţii de la Bonn au avut liste lungi de îngrijorări: diferenţele interne ar deveni prea extreme, NATO nu ar mai putea lua decizii. În plus, alianţa era o „poliţă de asigurare împotriva instabilităţii Rusiei” – o poliţă care nu ar mai avea valoare dacă Moscova ar deveni membră. Cel mai important însă, dacă Moscova ar fi devenit parte a Alianţei, soldaţii occidentali ar fi putut fi obligaţi să „apere Rusia la graniţa cu China (putere nucleară) şi cu Mongolia.”

Aşa ceva era de neimaginat, ceea ce ar fi slăbit credibilitatea articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord, care stipulează că un atac asupra unui membru al alianţei este un atac asupra tuturor membrilor.

Concluzia: „O aderare a Rusiei ar însemna sfârşitul Alianţei aşa cum o cunoaştem.”

Era o îngrijorare fundamentală care nu putea fi pur şi simplu ignorată. Bonn credea că nici măcar o Rusie democratică în mod fiabil nu ar putea vreodată să facă parte din Alianţă.

Pentru că şi alţi membri europeni ai NATO împărtăşeau această viziune, este greu de imaginat cum Rusia ar fi putut deveni vreodată membră, mai ales pentru că deciziile de aderare în Alianţă trebuie luate în unanimitate. Ani mai târziu, succesorul lui Clinton, George W. Bush, a eşuat să obţină aderarea Ucrainei la Alianţă din cauza opoziţiei cancelarului german Angela Merkel şi a altor lideri europeni.

Scuza lui Kinkel

Totuşi, Kohl şi Kinkel nu doreau să înstrăineze Kremlinul. Un grup de lucru alcătuit din membri ai Cancelariei, Ministerului de Externe şi Ministerului Apărării a formulat un document de poziţie care a fost distribuit în noiembrie 1994 tuturor reprezentanţelor germane din străinătate.

„Rusia – la fel ca Ucraina şi Bielorusia – nu poate obţine statutul de membru nici în UEO, nici în NATO. Totuşi, declaraţiile publice în acest sens ar trebui evitate, având în vedere acordurile dorite cu conducerea de la Moscova”, spunea acesta.

Uniunea Europei Occidentale (UEO) era o alianţă defensivă europeană care a fost ulterior dizolvată.

Când ministrul rus de Externe Andrei Kozîrev l-a întrebat la un moment dat pe omologul său german ce are Germania împotriva aderării ţării sale la NATO, Kinkel a găsit rapid o scuză. NATO, a spus el potrivit noilor documente, nu era „în prezent” pregătită pentru aderarea Rusiei.

Kohl, în schimb, a fost scutit de chestiunea incomodă a NATO în convorbirile telefonice şi întâlnirile cu Elţîn, potrivit lui Joachim Bitterlich, care era cel mai important consilier de politică externă al cancelarului la acea vreme. Probabil că Elţîn nu aducea subiectul în discuţie pentru că simţea că depinde în mare măsură de americani. Iar Kohl pur şi simplu evita să spună ceva.

„DER SPIEGEL m-a descris odată ca pe ultimul dinozaur. Şi dacă asta e adevărat, atunci ar trebui să mă mişc cu grijă”, i-a spus Kohl lui Clinton în acea perioadă.

Dinozaurii, spunea el, nu trebuie să fie mereu în faţă.

Cei trei politicieni – Kohl, Clinton şi Elţîn – se simpatizau şi vorbeau informal. Fiul unui ţăran din Munţii Urali, Elţîn crescuse în sărăcie înainte de a deveni inginer. Kohl, care era cam de aceeaşi vârstă, respecta curajul şi disponibilitatea la reformă arătate de Elţîn, care dejucase o tentativă de puci comunist în 1994. Kohl consideră că sprijinul occidental pentru Elţîn era vital, dar nu credea că acest sprijin ar trebui să vină sub forma aderării la NATO.

Testul lui Elţîn

Ideea destul de spectaculoasă a venit iniţial de la Kremlin, Elţîn fiind cel care şi-a exprimat pentru prima dată interesul pentru aderarea la NATO pe 20 decembrie 1991. Erau ultimele zile ale Uniunii Sovietice, care urma să se dizolve la sfârşitul anului, iar în calitate de preşedinte al noii Rusii, el a scris la Bruxelles că era pregătit să privească aderarea „ca pe un obiectiv politic pe termen lung.”

Era o propunere care se potrivea stării de spirit optimiste a vremii: Rusia „a mirosit aerul democraţiei, a simţit libertatea”, promitea Elţîn, adăugând că va deveni „o altă ţară.”

Când Polonia, Cehia şi Ungaria au intrat în alianţă un an şi jumătate mai târziu, Kozîrev, ministrul de Externe al lui Elţîn, i-a rugat pe americani să-i trateze pe ruşi exact aşa cum îi tratau pe ceilalţi, noii democraţi.

Kozîrev locuieşte acum în SUA şi este un critic al lui Vladimir Putin. Chiar şi la acea vreme, experţii ruşi din Ministerul german de Externe credeau că el era orientat către „idealuri occidentale (democraţie, drepturile omului, instituirea de noi structuri de securitate).” El „promova integrarea Rusiei în instituţiile europene şi transatlantice.” În memoriile sale din 2019, Kozîrev a scris că problema NATO era, pentru guvernul său, „testul de turnesol al faptului dacă alianţa era fundamental împotriva intereselor Rusiei.”

Din perspectiva Rusiei, exista o „înţelegere fundamentală” care decurgea din negocierile ce au dus la reunificarea Germaniei în 1990, după cum nota Ministerul german de Externe în 1994: „SU/RUS îşi abandonează controlul asupra teritoriului până la Elba şi îşi retrage prezenţa militară din întreaga regiune. În schimb, Occidentul se abţine să exploateze acest lucru politic sau militar, iar arhitectura securităţii europene este instituită în comun, într-un parteneriat de egalitate.”

Rămâne totuşi neclar dacă Rusia chiar era pregătită să adere la Alianţă ca doar unul dintre numeroşii membri – sau dacă spera la un statut special, hegemonic.

Kremlinul, în orice caz, este de părere că şi-a respectat partea din „înţelegerea fundamentală.” În 1994, trupele ruse s-au retras definitiv din Germania, Estonia şi Letonia. Diplomaţii germani de la Bonn considerau, de asemenea, armata rusă într-o „stare dezastruoasă.” O extindere a NATO către est nu era compatibilă cu situaţia de securitate – o viziune împărtăşită chiar şi de reformatori pro-occidentali la Moscova. Cu excepţia cazului, bineînţeles, în care Rusia făcea parte din acea extindere.

Într-o călătorie în Europa, în ianuarie 1994, Clinton a spus că extinderea NATO nu mai era o întrebare de dacă, ci de când şi cum. Când preşedintele american a călătorit apoi la Moscova, Elţîn a propus ca NATO să aducă Rusia la bord ca primul nou membru. Clinton nu a fost de acord cu ordinea aderării, dar şi-a arătat sprijinul fundamental pentru posibilitatea aderării Rusiei, după cum Talbott avea să transmită curând aliaţilor NATO ai Americii.

Diplomaţii de la Bonn şi-au exprimat imediat obiecţiile: „I-am sfătuit pe americani să nu încurajeze consideraţiile ruse în această privinţă.”

Ezitarea lui Kohl

Din perspectiva lui Helmut Kohl, întreaga dezbatere privind extinderea venea la momentul nepotrivit.

„Trebuie să le spunem acestor ţări din Europa de Est că se pot baza pe sprijinul nostru, dar nu pe aderare”, a spus el.

La patru ani după reunificarea Germaniei, reputaţia internaţională a cancelarului era la apogeu. El considera planurile de extindere ale lui Clinton premature şi dorea să evite orice ar putea să-l slăbească pe Elţîn, care urma să candideze pentru realegere în 1996 şi se confrunta cu o presiune enormă din partea ultranaţionaliştilor radicali.

Kohl consideră că avertismentul lansat de preşedintele polonez Lech Wałęsa împotriva ursului rus – şi anume că acesta trebuie închis într-o cuşcă şi să nu i se permită să umble liber – era exagerat. Polonezii, se plângea el, erau hotărâţi să adere la NATO şi „nu le pasă deloc ce preţ ar putea trebui să plătim noi la Moscova ca rezultat”.

Kinkel le-a cerut şi el americanilor să-i calmeze pe polonezi: nu este „probabil ca RUS să-i atace mâine.”

Între timp, cancelarul şi ministrul său de externe urmăreau propriul plan. Ei doreau să vadă Polonia, Ungaria, Cehia şi poate alte ţări aderând la Uniunea Europeană, care trebuia mai întâi reformată. Având în vedere această prioritate, era puţin probabil ca alianţa transatlantică să poată fi extinsă înainte de anul 2000, dacă acest lucru ar fi fost posibil.

Decizia lui Clinton

Dar Clinton nu dorea să aştepte atât de mult. Studiase la Oxford şi se pare că avea într-adevăr visul unei Europe unite în pace, inclusiv cu Rusia. Dar şi el se confrunta cu o presiune tot mai mare. Republicanii descoperiseră extinderea către est ca pe o pârghie politică puternică şi se consultaseră cu guvernul polonez. L-au acuzat pe Clinton că era prea indulgent cu Moscova. A fost una dintre chestiunile care au dus la câştigurile dramatice ale republicanilor în alegerile de la mijlocul mandatului din 1994.

Cu un oarecare grad de maliţiozitate, Alexander Vershbow, directorul principal pentru afaceri europene de la Casa Albă, care era un susţinător fervent al extinderii NATO, i-a spus unui oficial german de rang înalt că însuşi Kohl contribuise fără să vrea la accelerarea semnificativă a ritmului de către Clinton. Kohl îi împărtăşise preşedintelui american calendarul de reformă al UE de la Bonn, de care acesta aparent nu ştia nimic până atunci. SUA spera ca extinderea NATO să înceapă în 1996 sau 1997, cu Polonia drept prim candidat. Ambasadorul german la NATO, Hermann von Richthofen, a raportat pe 22 noiembrie 1994 că americanii operau acum după mottoul pe care l-a citat în engleză: „My way or no way.” ['Aşa cum vreau eu sau deloc' - n.tr.]

Astfel, aderarea Rusiei la NATO a dispărut definitiv din orizont. De atunci, a părut doar o tentativă transparentă de a împăca Rusia cu iminentul proces de aderare a Poloniei şi altor ţări la alianţă – o tentativă care în cele din urmă a eşuat.

Încă din noiembrie 1994, diplomatul rus Iuri Uşakov susţinea că extinderea spre est a NATO era „un fel de trădare”. Este acelaşi Iuri Uşakov care în prezent îl reprezintă pe Vladimir Putin în negocierile privind războiul din Ucraina.