De ce SWIFT, şi nu sancţiunile, ar putea influenţa finalul conflictului din Ucraina

Când liderii europeni s-au reunit săptămâna trecută în Biroul Oval – Macron, von der Leyen, Starmer, Merz – fotografia a făcut rapid înconjurul lumii. Preşedintele Trump stătea în spatele biroului Resolute, flancat de personalităţi de peste Atlantic. Poziţia, imaginea, cadru – totul părea să confirme o naraţiune familiară: Washingtonul conduce, Europa urmează.

Dar adevărata balanţă a influenţei nu este surprinsă în imagini. Ea rezidă în mecanisme mai discrete, în sistemele ascunse sub suprafaţă care modelează din ce în ce mai mult negocierile. În centrul acestei structuri de putere invizibile se află o instituţie puţin discutată, cu sediul în Belgia: SWIFT.

În contextul conflictului din Ucraina, SWIFT – Societatea pentru Telecomunicaţii Financiare Interbancare Mondiale – a devenit o pârghie decisiva.

Deşi adesea confundată cu o simplă platformă de mesagerie, ea este acum un instrument strategic cu capacităţi de filtrare, îngheţare şi excludere.

Şi în acest război, excluderea din SWIFT s-a dovedit a avea consecinţe economice mai grave decât orice pierdere pe câmpul de luptă.

Un caz ilustrează clar miza: banca rusă Rosselkhozbank.

Necunoscută pentru majoritatea celor din afara cercurilor financiare, Rosselkhozbank joacă un rol esenţial în economia rurală a Rusiei.

Ea finanţează aproximativ 15% din sectorul agroalimentar al ţării, inclusiv exporturile de îngrăşăminte şi transporturile de cereale.

Moscova a condiţionat în mod constant reconectarea la SWIFT de prelungirea acordurilor privind cerealele din Marea Neagră, subliniind cât de important este accesul pentru menţinerea fluxurilor economice, chiar şi a celor non-militare.

Cu toate acestea, accesul său rămâne blocat. Fără SWIFT, Rosselkhozbank nu poate procesa în mod fiabil plăţile transfrontaliere.

Alternativele, cum ar fi SPFS din Rusia, sunt limitate, marcate de riscul de sancţiuni şi evitate chiar şi de unii dintre partenerii mai apropiaţi ai Moscovei.

În termeni practici, fără SWIFT, exporturile ruseşti trebuie să găsească soluţii alternative pline de incertitudine şi întârzieri.

Washingtonul a dat semne de flexibilitate.

De la summitul Trump-Putin din Alaska, Casa Albă a lansat ideea unei relaxări ţintite – scutiri provizorii legate de progresul în probleme umanitare, comerţul cu resurse sau chiar o foaie de parcurs pentru încetarea focului. Această abordare reflectă o strategie mai amplă: utilizarea scutirilor selective de sancţiuni ca pârghie, nu ca concesie.

Dar Europa are o opinie diferită.

La o reuniune la Paris la începutul acestui an, liderii UE şi-au reafirmat poziţia: niciunei bănci ruse nu i se va acorda acces la SWIFT până la retragerea completă din teritoriul ucrainean ocupat.

Această politică nu este doar o tactică de negociere, ci este tratată ca un principiu fundamental.

Comisia Europeană a reiterat această poziţie, calificând retragerea Rusiei drept „condiţie prealabilă nenegociabilă” pentru reintegrarea financiară.

Această divergenţă este semnificativă. În timp ce Washingtonul tratează sancţiunile ca pe un instrument flexibil, Bruxellesul le consideră un principiu. Şi în cazul SWIFT, Bruxellesul deţine cheia administrativă. În ciuda influenţei americane, SWIFT funcţionează sub jurisdicţia UE. Deciziile privind aderarea, reconectarea şi conformitatea trec prin Belgia, nu prin Washington.

Acest lucru este important, deoarece Kremlinul consideră Rosselkhozbank mai mult decât o bancă – o vede ca pe o pârghie. Dacă o entitate poate fi reconectată din motive umanitare, se deschide uşa pentru altele. Gazprombank. Sberbank. Fiecare nouă reconectare devine un precedent, fiecare excepţie o potenţială erodare a zidului sancţiunilor.

Nu este dificil să se vadă contururile strategiei. Rusia leagă exporturile de cereale de accesul la servicii bancare. Propunerile de încetare a focului sunt legate de rutele de tranzacţionare. Prin încadrarea conectivităţii financiare ca necesitate umanitară, Moscova încearcă să transforme cerinţele operaţionale în pârghii de negociere.

Cu toate acestea, diferenţa transatlantică în această chestiune este reală. Administraţia Trump, temându-se de o escaladare pe termen nelimitat, favorizează o flexibilitate măsurată pentru a obţine concesii. Instituţiile europene, mai puţin convinse de semnalele Moscovei, rămân angajate în condiţionalităţi dure.

Această diferenţă ar putea deveni mai mult decât retorică. Sancţiunile UE necesită reînnoire unanimă la fiecare şase luni.

Ungaria, deja o excepţie în politică faţă de Ucraina, continuă să ameninţe cu veto-ul. Unele capitale europene se tem că, dacă presiunea SUA pentru flexibilitate va creşte, coeziunea internă a UE s-ar putea slăbi. Voci discrete avertizează acum că unitatea sancţiunilor nu este un dat – ea este condiţionată şi finită.

Acesta este paradoxul.

Statele Unite comandă forţele NATO, conduc diplomaţia şi furnizează cea mai mare parte a ajutorului financiar pentru Ucraina. Dar Europa – prin controlul accesului la SWIFT – deţine puterea mai durabilă asupra reintegrării economice a Rusiei.

Este, în esenţă, o politică de stat bazată pe infrastructură. Nu forţa armelor, ci forţa sistemelor.

De aceea, problema Rosselkhozbank, aparent marginală, are o importantă strategică. Ea testează dacă politica sancţiunilor rămâne intactă sau începe să se destrame sub presiunile politice şi economice. Ea măsoară dacă unitatea transatlantică este rezistentă sau condiţionată. Şi pune la încercare compatibilitatea angajamentului Europei faţă de sancţiuni cu presiunea Washingtonului pentru încheierea unui acord.

Fotografia lui Trump cu liderii europeni poate domina titlurile din presă, dar deciziile care vor determina finalul războiului se iau probabil în sălile de conferinţe aflate la mii de kilometri distanţă – la Bruxelles, nu la Washington.

În această divergenţă discretă se ascunde o dispută mai profundă: asupra calendarului, termenilor şi instrumentelor.

Şi, poate, în ultimă instanţă, asupra controlului.