Ambiţii periculoase. Erdogan şi Netanyahu par că îşi dispută supremaţia în Orientul Mijlociu
„Am mai rămas doar doi dintre noi printre lideri. În acest moment, suntem eu şi Vladimir Putin”, a declarat săptămâna trecută, fără modestie, preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan.
Cu toate că afirmaţia liderului turc ar putea fi contestată chiar de către Donald Trump, la nivel regional, Erdogan are pretenţia de a fi unul dintre cei doi lideri puternici care remodelează Orientul Mijlociu. Rivalul său detestat, Benjamin Netanyahu din Israel, este celălalt, potrivit Financial Times.
Publicaţia amintită afirmă că aroganţa actuală a lui Erdogan provine din rolul acestuia în Siria. Turcia a fost singura putere regională care a sprijinit pe deplin Hayat Tahrir al-Sham, gruparea islamistă care a răsturnat regimul Assad. Ibrahim Kalin, şeful serviciilor de informaţii ale Turciei, a vizitat Damascul la câteva zile după preluarea puterii de către HTS.
Erdogan aspiră de mult timp să reconstruiască puterea turcă pe teritoriile vechiului Imperiu Otoman. Pentru el, răsturnarea lui Assad deschide o nouă cale către influenţa regională. De asemenea, această acţiune ar putea avea şi o răsplată internă - slăbirea kurzilor din Siria, atenuarea problemei refugiaţilor din Turcia şi sprijinirea candidaturii sale de a rămâne preşedinte după 2028.
Alianţele Turciei cu grupuri islamiste precum HTS şi Frăţia Musulmană sunt considerate o ameninţare serioasă de către Israel şi monarhiile conservatoare din Golf. Israelul a luat măsuri pentru a distruge capacitatea militară a Siriei, bombardându-i marina şi forţele aeriene şi confiscând teritorii dincolo de Înălţimile Golan, pe care Israelul le ocupă din 1967.
Guvernul israelian şi-a prezentat acţiunile ca fiind de precauţie şi defensive. Dar Netanyahu, ca şi Erdogan, vede oportunităţi în viitor.
„Ceva tectonic s-a întâmplat aici, un cutremur care nu s-a mai produs în ultima sută de ani de la acordul Sykes-Picot”, a declarat premierul Israelului săptămâna trecută.
Această referire la acordul britanic-francez din 1916 care a divizat Imperiul Otoman pare semnificativă. În contextul tulburărilor din Orientul Mijlociu, susţinătorii unui Mare Israel văd o şansă de a redesena din nou frontierele regiunii. Aluf Benn de la Haaretz scrie că Netanyahu „pare să încerce să obţină o moştenire ca lider care a extins graniţele Israelului după 50 de ani de retragere”.
Mişcarea coloniştilor, bine reprezentată în guvernul de coaliţie al lui Netanyahu, face presiuni pentru ca Israelul să reocupe părţi din Gaza. Viitoarea administraţie Trump ar putea da undă verde Israelului să anexeze oficial părţi din Cisiordania ocupată. Iar ocuparea „temporară” a teritoriului sirian s-ar putea dovedi a fi permanentă.
Mai departe, Netanyahu va vedea o oportunitate pentru o socoteală finală cu Iranul. Republica Islamică se află în cea mai slabă poziţie din ultimele decenii. Se confruntă cu o opoziţie internă şi va fi tulburată de căderea autocraţiei siriene. Teheranul şi-a văzut aliaţii - Hamas, Hezbollah şi acum Assad - devastaţi.
Iranul ar putea reacţiona la pierderea aliaţilor săi regionali printr-o accelerare a eforturilor de a obţine arme nucleare. Dar acest lucru ar putea invita la un atac din partea Israelului. După ofensiva de succes a guvernului Netanyahu împotriva Hezbollah în Liban - o campanie împotriva căreia administraţia Biden a avertizat - israelienii sunt într-o dispoziţie încrezătoare şi radicală.
În ultimul an, Israelul şi-a demonstrat capacitatea de a lupta simultan pe mai multe fronturi - inclusiv Gaza, Cisiordania, Liban, Yemen, Iran şi acum Siria. Israelienii sunt, de asemenea, singura putere înarmată nuclear din regiune şi, pentru moment, au sprijinul aproape total al SUA.
Şansele lui Netanyahu de a intra în istorie ca un lider de succes păreau reduse după catastrofa atacurilor Hamas din 7 octombrie. Profund controversat atât în ţară, cât şi în străinătate, el este în prezent judecat pentru corupţie în Israel.
Ca şi Erdogan, Netanyahu este un supravieţuitor politic nemilos. Fiecare a preluat puterea cu zeci de ani în urmă şi se consideră un om al destinului. Cu toate acestea, visele lor de dominaţie regională suferă de slăbiciuni similare. Israelul şi Turcia sunt puteri ne-arabe într-o regiune majoritar arabă. În lumea arabă nu există niciun apetit pentru un Imperiu Otoman recreat. Israelul rămâne o putere străină în Orientul Mijlociu, temută, de neîncredere şi adesea urâtă.
Turcia şi Israelul au, de asemenea, o bază economică prea slabă pentru a aspira cu adevărat la dominanţă regională. Economia Turciei este devastată de inflaţie. În ciuda puterii sale tehnologice şi militare, Israelul este o ţară mică, cu mai puţin de 10 milioane de locuitori.
Ambiţiile rivale ale lui Erdogan şi Netanyahu s-ar putea ciocni cu uşurinţă în Siria. Siria riscă să devină un câmp de luptă pentru puterile regionale concurente, deoarece Arabia Saudită şi ţările din Golf au, de asemenea, interese în joc acolo.
Săptămâna trecută, în timp ce turcii aclamau căderea Damascului, iar israelienii distrugeau armata siriană, Arabia Saudită sărbătorea o realizare mai paşnică, fiind aleasă drept gazdă a Cupei Mondiale din 2034.
Saudiţii şi statele din Golf se simt probabil mai direct ameninţaţi de alianţele islamiste ale Turciei decât de ambiţiile teritoriale ale Israelului. Dar Riadul ştie că atacul Israelului asupra Gazei a îngrozit o mare parte a lumii arabe. Apropierea de Netanyahu pentru a-l bloca pe Erdogan ar fi controversată, mai ales dacă israelienii îngroapă simultan orice perspectivă pentru o soluţie cu două state cu palestinienii.
Israelul şi Turcia au armate puternice. Dar saudiţii, Qatarul şi Emiratele Arabe Unite au puterea financiară de foc. Indiferent de cursul pe care Riadul decide să îl urmeze, Orientul Mijlociu ar putea fi modelat chiar mai fundamental decât acţiunile lui Erdogan şi Netanyahu.
