Alarmă: S-ar putea să trăiţi într-un Univers simulat

Ca şi cosmolog, eu de multe ori transport un univers sau două cu mine. Nu universuri întregi şi infinit de mari, dar aflate la o depărtare de câteva miliarde de ani lumină sau cam aşa ceva. Este asta suficient pentru a stârni interesul.

Desigur, acestea nu sunt universuri "reale", ci mai degrabă universuri pe care le-am simulat pe computer.

Ideea de bază a simulării unui univers este destul de simplă. Ai nevoie de "condiţiile iniţiale", care pentru mine reprezintă starea universului imediat după Big Bang.

Acestora se adaugă legile fizicii, cum ar fi: modul în care gravitatea influenţează masa, cum pluteşte gazul în galaxii şi modul în care se nasc, trăiesc şi mor stelele.

Apoi apăsaţi "iniţiază" şi aşteptaţi până când computerul calculează toate interacţiunile complexe şi evoluează universul de-a lungul timpului cosmic.

Andrew Pontzen oferă o descriere cu privire la modul în care astronomii sintetizează şi studiază propriile lor galaxii şi universuri.

Pare foarte distractiv este să te joci de-a "Stăpânul Universului" şi să modifici legile fizicii, cum ar fi să schimbi proprietăţile gravitaţiei sau cum înghit găurile negre materia. Să aştepţi până când rezultatul acestor universuri este schimbat este întotdeauna interesant.

Ştiu că aceste universuri nu sunt nimic mai mult decât cifre de unu şi zero îngropate în calculatorul meu, dar în filmele pe care le fac despre galaxii şi grupuri de stele aflate în evoluţie, şi în universul inclus în acest articol, eu pot vedea masa deplasându-se în jurul meu. Pare real!

Simulări pe calculator ale unor fenomene complexe există peste tot în ştiinţă, iar cosmologii nu sunt singurii care se minunează de părţile sintetice ale universului real.

Este la fel de inspirat să priveşti fluxul de aer în jurul unei aripi nou-proiectate sau cum moleculele individuale îşi croiesc drum printr-o membrană biologică, aceste simulări revoluţionând ştiinţa.

Desigur, aceste progrese au avut loc doar odată cu creştere puterii calculatoarelor de-a lungul ultimelor decenii, iar eforturile se îndreaptă întotdeauna spre includerea unei fizici mai complexe într-o gamă imensă de scale, de la cosmologic la cuantic.

Suntem întotdeauna limitaţi de puterea calculatorului, dar pe măsură ce computerele devin mai mari şi mai rapide, la fel se întâmplă şi cu detaliile din cadrul universurilor noastre sintetice.

"Cosmologii nu sunt singurii care se minunează de părţile sintetice ale universului real."

Dar haideţi să ne imaginăm un moment din viitor, un moment când computerele sunt suficient de puternice pentru a simula pe deplin un creier uman, cu gama sa vastă de neuroni interconectaţi.

Aceşti neuroni ar asculta de legile fizicii şi ar fi afectaţi de schimbarea balanţei lor chimice. Gândurile ar circula în acest creier sintetic, semnalele electrice deplasându-se înainte şi înapoi.

Nefiind un filozof, voi ignora dezbaterile (aparent fără sfârşit) despre libera voinţă şi conştiinţă, dar dacă privim creierul uman din punct de vedere mecanic, creierul sintetic ar fi la fel de "viu" ca şi creierul organic care l-a făcut.

Hrănit cu stimulii proveniţi din interacţiunea unui organism sintetic cu un univers sintetic, acesta va experimenta durere şi teamă, fericire şi iubire, chiar şi plictiseală şi somnolenţă.

Există, de fapt, unii care cred că toţi ne vom renaşte într-un viitor glorios, unde computerele vor fi suficient de puternice pentru a-i recrea pe toţi cei care au trăit vreodată şi pentru a-i susţine pentru eternitate.

Deşi această viziune a raiului este numită Principiul Antropic Final, unii au etichetat-o mai direct drept "Principiul Antropic Complet Ridicol", sau C.R.A.P. (absurditate) pe scurt.

Dar s-ar putea să nu trebuiască să aşteptăm până în viitorul îndepărtat!

"În simulări, eu pot vedea masa deplasându-se în jurul meu. Pare real! "

Pentru a-l cita pe răposatul Douglas Adams, "există o altă teorie care afirmă că acest lucru s-a întâmplat deja".

Nu susţin că cineva de pe Pământ, sau chiar din universul nostru, ar fi creat un univers cu adevărat sintetic, cu fiinţe care nu ştiu că de fapt nu sunt altceva decât o parte dintr-un experiment pe calculator.

Nu, ideea uluitoare este că noi, existenţa noastră, fiecare lucru pe care l-am văzut s-au trăit sau îl vom experimenta vreodată, s-ar putea să nu fie nimic altceva decât biţi dintr-un supercomputer de neimaginat.

Pe măsură ce scriu acest lucru pe laptop, şi mă uit pe fereastră compartimentului de tren la staţia pe lângă care am trecut, la oameni, copaci şi pământ, îmi spun că aş şti cu siguranţă dacă aş face parte dintr-un program de calculator.

Dar dacă mă gândesc din nou, creierul meu prelucrează pur si simplu anumite comenzi, iar dacă aceste comenzi simulate transmise creierului meu simulat sunt destul de bune, cum aş putea să ştiu?

Este important să ne amintim că această imagine este diferită de cea a "creierului în cuvă" prezentat în filmele Matrix. Acolo, un creier organic este alimentat cu informaţii şi recreează lumea sintetică în care se află personajele.

În schimb, imaginea noastră este că nu există nici un creier organic. Noi facem parte din matricea în sine.

Deci, cum am putem şti dacă facem parte dintr-o simulare pe computer?

Este important să ne amintim că computerele noastre pământeşti sunt limitate doar la a reprezenta numere reale, deţinând doar un număr finit de cifre pentru calcule tipice.

Ce înseamnă acest lucru este faptul că universurile mele simulate sunt cuantificate într-un anumit sens, rezoluţia limitată fiind imprimată în detaliile structurii produse

Dacă trăim într-o simulare pe computer, atunci poate că aceste efecte ale rezoluţiei sunt evidente pentru noi. Lumea noastră nu arată ca universul Minecraft, aşa că ne aşteptăm mai degrabă ca scala rezoluţiei să fie mai mică în comparaţie cu scala atomilor individuali, decât să fie blocuri foarte mari.

Chiar luna trecută, cercetătorii de la Universitatea din Bonn, Germania, au sugerat că putem detecta "împărţirea în bucăţi a unei scale mici prin analizarea modului în care particule de mare energie, cunoscute sub numele de raze cosmice, traversează distanţe uriaşe prin univers. Deoarece aceste raze saltă prin acest spaţiu, proprietăţile lor energetice se modifică, ia prin analizarea a ceea ce ajunge pe Pământ, putem descoperi dimensiunea bucăţilor.

Dar există o problemă cu această idee.

În primul rând, se lucrează pe baza ipotezei că computerul în care trăim funcţionează ca un calculator obişnuit. Dar aceste calculatoare obişnuite sunt guvernate de legile fizicii universului sintetic în care îşi au reşedinţa.

Calculatorul extrem de puternic, care găzduieşte universul nostru, ar putea funcţiona în moduri la care nici nu ne-am putea gândi.

Scala rezoluţiei universului nostru este considerabil mai mică decât universul ​​"împărţit în bucăţi" al Minecraft.

O altă problemă este faptul că cei care încearcă să înţeleagă natura lucrurilor foarte mici au propus deja un fundal cuantificat de spaţiu şi de timp, în care trăim.

Existenţa unui astfel de spaţiu-timp este pur si simplu o proprietate a unui univers real, sau dovada unuia sintetic? Cum am putem vreodată să le diferenţiem? Dorim de fapt acest lucru?

O modalitate posibilă de a detecta natura reală a universului este de a căuta extraordinarul – sau după cum spun copiii mei ce îşi ocupă timpul cu jocuri video, distorsiuni –când programul nu funcţionează conform aşteptărilor.

Poate că unele dintre lucrurile inexplicabile, pe care nu le putem explica încă, sunt pur si simplu distorsiuni în program (deşi sunt un fan al iluzionistului Derren Brown şi cred că mintea umană poate fi păcălită cu uşurinţă).

Cealaltă alternativă este mult mai drastică.

Când universurile mele sintetice operează, acestea se pot opri brusc dintr-o varietate de motive, cum ar fi umplerea spaţiului de stocare, erori de memorie sau ceva la fel de simplu ca faptul că menajera mi-a deconectat computerul pentru că aspira.

Dacă universul meu sintetic ar funcţiona şi când nu ar mai fi alimentat cu curent, pur si simplu ar înceta să mai existe.

Sper că menajerele stăpânilor care simulează universul nostru hiperdimensional sunt mai atente.

Acest articol a fost publicat iniţial de The Conversation