A interveni, sau a nu interveni, în Siria

La 12 aprilie expiră ultimatumul dat de ONU regimului lui Bashar al Assad pentru a pune în practică planul lui Kofi Annan, dar atât faptele cât şi declaraţiile guvernului de la Damasc par să indice că acordul este sortit eşecului. Campania represivă a forţelor guvernamentale face ravagii, dar cetăţenii contrari regimului nu renunţă şi continuă să protesteze în întreaga ţară. În faţa acestei situaţii, tot mai multe voci se întreabă dacă mai trebuie negociat cu regimul, sau dacă trebuie intervenit militar, notează miercuri ziarul El Pais.

Oare comunitatea internaţională nu este la fel de îndreptăţită să-i apere pe sirieni, cum a făcut-o cu libienii? Argumentul are putere, dar întrebarea care se pune este cum să intervină. Răspunsul cele mai pertinent este menţinerea planului lui Annan şi prezervarea căii diplomatice. Alternativele unei intervenţii se rezumă la două: o operaţiune militară internaţională fără acordul regimului sirian, sau înarmarea grupurilor de insurgenţi care rezistă în faţa represiunii. Prima nu are sprijinul unei părţi importante a comunităţii internaţionale, mai ales al Rusiei şi Chinei.

Pe de altă parte nu a fost propus, în ultimele luni, niciun plan convingător de intervenţie. Majoritatea menţionează coridoare umanitare, spaţii sigure şi zone pentru refugiaţi. Dar practic nu există zone libere, fără spaţii intermediare, ci spaţii interconectate, oraşe sau cartiere, imposibil de protejat fără o prezenţă militară masivă pe teren. În privinţa spaţiilor pentru refugiaţi, mai uşor ar fi să se susţină economic acele ţări care primesc refugiaţi sirieni. A doua opţiune, mai des menţionată, este înarmarea grupurilor de rezistenţă, lucru pe care Arabia Saudită sau Qatarul s-ar putea deja să-l facă.

Acest flux de arme nu va duce la mai puţine morţi sau la o schimbare de regim, pe termen scurt, fără o intervenţie externă şi generează riscul unui război civil, precum cel care a răvăşit ani de-a rândul Libanul sau Irakul. Iar o intervenţie internaţională în Siria ar putea înlocui un război deschis împotriva Iranului, pe care unii 'şoimi' de la Ierusalim, Washington sau Riad şi-l doresc. Având în vedere că un atac direct asupra teritoriului iranian ar avea efecte catastrofale din Mediterana până în Asia Centrală (şi pe piaţa petrolului) un război indirect ar fi o bună opţiune pentru inamicii de la Teheran. Siria, cel mai bun aliat al Iranului în Orientul Mijloci, ar putea deveni un scenariu de război care ar antrena o luptă geopolitică. Comunităţile şi cetăţenii sirieni ar deveni pionii, iar spirala violenţei s-ar putea extinde până în Libanul vecin.

Este un scenariu care trebuie evitat însă cu orice preţ: o soluţie pentru Siria bazată pe interese externe, nu pe cele siriene. Chiar şi între rebeli există temerea ca o intervenţie să ducă la ceea ce s-a întâmplat în cealaltă ţară vecină, Irakul. Deocamdată, Al Assad a eschivat o intervenţie precum cele care l-au înlăturat pe Saddam Hussein şi Gaddafi şi vrea să sufoce revoltele interne înainte de a se confrunta cu ingerinţe străine. Este imposibil de ştiut cât sprijin i-a mai rămas. Dar s-a văzut că opozanţii sunt ferm hotărâţi să schimbe guvernul. Timpul joacă în favoarea lor: ceea ce s-a întâmplat în câteva luni în Tunisia şi Egipt, ar putea dura câţiva ani în Yemen şi Siria, dar lucrurile sunt ireversibile.

Pentru comunitatea internaţională ar fi o lipsă de responsabilitate să intervină fără garanţii, riscând să genereze şi mai multe suferinţe unei populaţii greu încercate şi să cadă în plasa intereselor geopolitice, dincolo de considerentele umanitare. A interveni prost, chiar şi cu bune intenţii, este mai rău decât de a nu interveni deloc. Nu este momentul să fie eliminat niciun interlocutor, nici măcar Al Assad. Căile diplomaţiei, ezitante sau sortite eşecului, sunt de preferat unei intervenţii militare, directe sau sub acoperire, care vor arunca şi mai mult Siria în spirala violenţei.