Mitologie românească: Sfinţenia Pământului

Pământul in palma dvs.
Pământul in palma dvs. (Bogdan Florescu / Epoch Times)

În mitofolclorul românesc, Pământul e sacru, căci el s-a jertfit dând din trupul lui, pentru ca Tatăl Ceresc să facă toate cele ce le-a făcut în lumea noastră. De aceea, trebuie să-l cinstim şi să-l sărutăm, fiindcă el ne dă toată hrana şi ne poartă pe trupul lui. Nu e bine să-l vorbim de rău sau să-l înjurăm căci noi, oamenii, nu suntem altceva decât pământ primenit de duhul divin. E mare păcat să batem Pământul.

Pământul este Marea Noastră Mamă, pe care geto-dacii îl numeau THIRA ”Măreţul; Puternicul; Întinsul” (cf. rom. tare; ţară). Aşadar, el este viu şi are trebuinţele lui. Trebuie respectat şi să nu fie mereu săpat, căci şi el trebuie să se odihnească. La fel, nu e bine să-l săpăm noaptea, fiindcă atunci doarme. Câteodată, Pământul se mânie pe noi, şi atunci se cutremură, trimite molime sau războaie şi înghite mulţi oameni. Iată de ce nu e bine să spui: Mânca-te-ar sau înghiţi-te-ar Pământul!

El este bun şi de leac; se înmoaie cu scuipat şi se descântă, mai ales pentru deochi. Se face şi de dragoste, cu pământ cules din urma piciorului drept al aceluia sau aceleia după care tânjeşte cine face descântecul.

Pământul a fost la început strălucitor, ca lumina, dar s-a întunecat mai pe urmă, după uciderea primului om şi după înrăirea oamenilor. Se spune că Pământul, ca orice fiinţă vie, are cap – Capul Pământului, inimă şi coadă. Sângele lui este apa.

La începutul lumii, Pământul era neted, dar l-a mai încreţit Creatorul Lumii, după sfatul albinei. Deci Pământul era la început întins ca un talger şi crescuse atât de mult, încât dădea afară peste marginile apei şi ale Cerului. Asta îl puse pe Tatăl Ceresc pe gânduri şi nici El nu mai ştia ce să facă, să încapă tot Pământul în hotarele Cerului. Şi de aceea era foarte mâhnit.

Atunci albina, furând ideea de la arici, i-a spus lui Dumnezeu să mai încreţească puţin Pământul şi să facă munţi, dealuri şi văi; iar ziua când a urzit Creatorul Pământul a fost Marţi, şi de aceea e păcat să începi vreo treabă în această zi, pentru că, vrând-nevrând, îl imiţi pe Dumnezeu, şi astfel te ispiteşte dorinţa diavolească de a-l întrece!

Pământul stă pe apă, cum stă o frunză de nufăr; dar, fiindcă e prea greu, căci ţine atâta grozăvie de oameni, animale, copaci, metale şi pietre, şi s-ar scufunda, se sprijină pe patru stâlpi imenşi, care, la rândul lor, se sprijină pe patru peşti uriaşi. Peştele cel de la Răsărit se cheamă Începătorul, fiindcă el începe cele ce au să facă ceilalţi fraţi ai lui. Al doilea, cel dinspre Soare-Apune, se numeşte Ascultătorul, pentru că el primeşte sfaturile Începătorului. Al treilea, care sprijină Pământul dinspre Miazăzi, se numeşte Arătătorul, căci el conduce Soarele şi-i arată încotro să meargă. Al patrulea se cheamă Somnorosul, pentru că el doarme toată ziua, iar noaptea, când se trezeşte, mână Luna şi stelele; când doarme prea profund, încât nu se mai trezeşte, nu mai avem Lună noaptea. Însă uneori se întâmplă ca Somnorosul să se trezească ziua, şi el mână Luna ca să grăbească Soarele, despre care crede că a întârziat. Atunci se face întunecimea, adică eclipsa de Soare.

La fiecare stâlp pe care se sprijină Pământul stă de strajă câte un arhanghel, iar peştii au fost daţi în grija lui Sânt-Ion, ca să-i păzească. În vremea Potopului, Sânt-Ion, curios, s-a dus şi el să vadă ce se întâmplă pe Pământ, iar un peşte, e vorba de Somnorosul, a fost luat de apele Potopului şi... s-a înecat! Atunci Pământul s-a lăsat într-o parte şi era câte pe-aci să se răstoarne. Dumnezeu s-a speriat şi a strigat: - Sânt-Ioane, ce-i cu peştii, că se răstoarnă Pământul?! Sfântul Ion s-a repezit să vadă ce se întâmplă. Când colo, un peşte – nicăieri!

Atunci, Sânt-Ion a început să strige după acel peşte: Stâlp! Stâlp! Dar peştele fusese luat de ape. Atunci Dumnezeu, supărat, l-a pus pe sfânt să ţină locul peştelui: Stâlp să fii şi să ţii Pământul în spate! De atunci a rămas Sfântul Ion să susţină Pământul în spate, cu ceilalţi trei peşti, şi dintr-asta i se trage şi numele de Sânt-Ion Stâlpnicul.

Iată şi un descântec de bube dulci sau de zgaibe dulci, din judeţul Teleorman, unde Pământul ajută la vindecarea bolnavului:

Voi, bube dulci,

Bine vă primenirăţi,

La biserică plecarăţi,

Calea v-aţinui,

Cu pământ să vă mânjiţi.

Voi vă mâniarăţi,

Din vârf v-aplecarăţi,

Din rădăcină vă uscarăţi

Şi din trup secarăţi.

Să v-aplecaţi,

Să vă uscaţi

Şi vă secaţi!

Pe N. să-l lăsaţi

Curat,

Luminat,

Ca roua din Cer picat!

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură