Tradiţii geto-dacice: Învierea şi Renaşterile

Statuetă de bronz aurit reprezentându-l pe Zalmoxis
Statuetă de bronz aurit reprezentându-l pe Zalmoxis (Epoch Times România)

După cum au consemnat şi autorii eleni şi latini, geto-dacii credeau în nemurirea sufletului şi în renaşterea trupului. Credinţa în nemurire şi în renaştere o propovăduise însuşi Zalmoxis, iar primul străin ce aminteşte de ea este Herodot:

„Iată cum ştiu să se facă nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis. Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Gebeleizis. (...) Zalmoxis acesta (...) a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi niciunul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc, unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunurile. (...)

Cred în nemurire şi terizii şi crobizii. Ei spun că cei morţi pleacă la Zalmoxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce”.

Platon aminteşte de „un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori.” Diodor din Sicilia scrie şi el: „La aşa-numiţii geţi, care îşi închipuie că sunt nemuritori, Zalmoxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor”. Relatând expediţia lui Alexandru cel Mare în zona Dunării, Arrian îi pomeneşte pe „Geţii care cred în nemurire”.

În „Viaţa lui Pythagoras”, Iamblichos scrie: „Zalmoxis (...) s-a întors la geţi, le-a întocmit legile, cum am arătat la început, şi i-a îndemnat la bărbăţie pe concetăţenii săi, convingându-i că sufletul este nemuritor. Chiar şi acum, galattii toţi şi trallii şi mulţi dintre barbari îi învaţă pe copiii lor că nu este cu putinţă ca sufletul să piară, ci că el continuă să existe, şi că nu trebuie să se teamă de moarte, ci să înfrunte cu vitejie primejdiile. Şi pentru că i-a învăţat pe geţi aceste lucruri şi le-a scris legile, este socotit la ei drept cel mai mare dintre zei.”

Împăratul roman Iulianus Apostatul scrie: „Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei (geţii) sunt mai porniţi să lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie”.

Primii creştini au fost acuzaţi de „păgâni” că s-au inspirat din religia geto-dacilor. Astfel, într-o polemică, Sfântul Origenes scrie: „Apoi fiindcă noi (creştinii – n. n.) cinstim pe cel prins şi mort, cum spune Celsius, el crede că noi am făcut la fel ca geţii care îl cinstesc pe Zalmoxis.”

Nu numai străinii au lăsat mărturii despre Înviere, ci şi geto-dacii înşişi, în graiul lor. Unele dintre aceste mărturii sunt înscrise pe celebrele tăbliţe de plumb de la Sinaia. Iată un astfel de text, în traducere românească, despre patimile, moartea şi învierea lui Zalmoxis:

„Maica Frumoasă şi Sfântă plângea că L-au tăiat pe Fiul Ei vrăjmaşii. Fiului I-au rănit trupul nişte unii, noaptea. Pe Cel Curat, pe deal, cu bâtele L-au chinuit, pe Lună Plină. Nobilii L-au aflat şi L-au adus la stână pe Fiul lui Leto. Dihăniile în zi de post (într-o vineri – n.n.) L-au tăiat.

Au plâns la leşul mutilat şi L-au învelit. Sfântul tutore Esiof, împleticindu-se, L-a ridicat uşor de acolo pe Fiu. L-au plâns tare ai Lui. Apoi cu pământ L-au acoperit. Şi Cel Tăiat, deodată din morţi înviind, S-a înălţat. La ai Lui S-a înapoiat Fiul”.

Iată încă o mărturie, tot de la Sinaia: „Mânioşi, cei şase s-au ridicat la luptă. Înţeleptul de Esepo s-a rugat la toţi dintre domnii cei întunecaţi: - Daţi-mi Fiul meu Prea Iubit! Zeul ucis, din fericire, a înviat pentru hristoni” (iniţiaţi - n.n.).

Faptul că în primul text se pomeneşte de stâna unde a fost adus Zalmoxis, după ce a fost ucis, confirmă încă o dată că în „Mioriţa”, cântecul nostru sacru, se povesteşte chiar de patimile şi învierea lui Zalmoxis, zeul-păstor. În mai multe variante mioritice, eroul învie:

Şi mama purta,

În traistă ducea

Apă-nvietoare,

Buruieni tămăduitoare

Şi mi-l oblojea

Şi mi-l descânta,

De mi-l învia.

*

Mama oasele aduna

Şi os cu os lipea,

Mioara din gură-i sufla

Şi ciobanul învia.

*

La mormânt mergea

Şi ea mi-l jelea

Şi mi-l deştepta.

În braţe că-l lua,

În cucie mi-l punea

Şi acasă că mi-l ducea.

Cu siguranţă, „Mioriţa” este una dintre „Evangheliile” strămoşilor noştri geto-daci.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură