Zilele Revoluţiei: Frică, curaj şi libertate. Cum a trăit profesorul Mihai Maci acele momente dramatice
Mihai Maci, lector în cadrul Departamentului de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene al Universităţii din Oradea, a rememorat, în podcastul "Rezilienţa prin cultură" realizat de Cristian Pătrăşconiu, evenimentele din decembrie 1989, descriind atmosfera tensionată, frica şi curajul oamenilor care au ieşit în stradă, precum şi momentele-cheie care i-au marcat experienţa personală în acele zile.
Jurnalist: Decembrie 1989. Cum vă amintiţi dvs. acele zile? 17, 22, 25? Acel interval foarte complicat în multe privinţe? Aţi zis ceva de faptul că aţi fost în stradă.
Mihai Maci: Da. Pentru noi, lucrurile au început în data de 17 decembrie. De ce? Datorită faptului că în 13 decembrie a murit bunicul meu dinspre tată. Bunicii mei dinspre tată locuiau într-un sat destul de aproape de Arad, la 17 km, la Sâmbăteni. L-am înmormântat în 15. Şi, în fine, mai erau nişte lucruri acolo pe care trebuia să le aducem acasă şi s-a oferit un prieten al tatei care avea maşină. Era un etnic german din comuna Vladimirescu, destul de aproape de Sâmbăteni. Şi a zis: „Nu-i nimic, vă duc eu lucrurile. Le iau în maşină şi vin la voi cu ele.” Eram în vacanţă deja în data de 17.
Şi omul spusese că vine la ora 16:00 cu maşina şi cu lucrurile alea. Eram toţi trei acasă la ora 16:00. S-a făcut 16:30. S-a făcut 17:00. S-a făcut 18:00. S-a făcut 19:00. Şi n-a mai apărut. Încă pe vremea aia era mitul neamţului, riguros, ordonat, punctual, perfect din toate punctele de vedere. „Cum Dumnezeu de nu vine?” Şi la un moment dat, pe la 19:15, a apărut omul cu maşina, cu tonul lui perplex. Şi ne-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?” Că noi voiam să-l întrebăm pe el de ce a venit atunci. „Păi cum adică ce s-a întâmplat?” A spus că de la Vladimirescu – unde era un mare combinat chimic – până în Arad, adică pe o distanţă de 10-12 km, „am trecut prin cinci baraje de poliţie care mi-au cerut să desfac tot”. Nici unul dintre noi nu ştiam. Gândiţi-vă că abia la ora 21:00 s-a dat celebra casetă de la Europa Liberă în data de 17. Aradul este la 50 km de Timişoara. Ca să vă faceţi o idee: televiziunea era în întregime controlată de stat. Nu exista internet. Trebuie să facem precizări. Nu existau lucrurile astea. Sigur, la 50 km noi habar n-aveam ce se întâmpla.
Ăla a fost momentul în care ceva n-a funcţionat. Pentru prima dată ne-am dat seama că nu merge. A venit ora 21:00, celebra casetă de la Europa Liberă. După care, bineînţeles, nu mai ţin minte, în 19 decembrie, ne-am întâlnit câţiva colegi care am plănuit să scriem cu hârtie înmuiată în cerneală, să comprimăm hârtia ca atunci când îţi faci un evantai, să scriem cu din asta, noaptea, şi să mergem cu bicicletele şi să împrăştiem în urma noastră piper ca să nu ne găsească câinii din poliţie. Asta a fost ideea noastră. Evident, n-am pus-o în practică.
După care, în fine, lucrurile agravându-se, părinţii temându-se mai mult de chestiile astea, ideea era să plecăm la ţară. Şi în dimineaţa zilei de 21 decembrie am ieşit cu mama să mergem la o piaţă care era undeva la oarecare distanţă de blocul nostru să vedem dacă avem ocazia să găsim ceva. Te duceai la piaţă sau la magazin ca să vezi ce se găseşte, „ce se dă”, cum se spunea pe vremea respectivă. Nu te duceai cu ideea că vrei să cumperi ceva, că nu era.
Şi în drum spre piaţa respectivă, la un moment dat, trecând pe strada lungă care ducea într-acolo, în faţa casei era un domn pe care îl cunoşteam, care ne-a spus: „Întoarceţi-vă acasă şi nu vă duceţi în centru, că se împuşcă oameni.” Şi eu am zis: „Mă duc.” Mama a început să plângă. În fine, eu am zis: „Mă duc, nu contează ce se întâmplă”, şi a venit şi mama cu mine. Şi nu am ieşit chiar în centru, am ieşit cu o staţie de tramvai mai devreme de centru. Şi în momentul în care am ajuns pe bulevard, din partea stângă, adică din zona gării şi din spate, din calea Aurel Vlaicu, veneau muncitorii de la fabrica de ceasuri. Au fost primii care au ieşit.
Şi îl văd şi acum pe unul care era în faţa lor, era unul bărbos aşa, şi strigau: „Oameni buni, veniţi, acum e momentul, dacă nu facem acum nimic, au să ne omoare pe toţi, haideţi!” Oamenii stăteau pe marginea trotuarului, erau foarte mulţi oameni pe marginea trotuarului. Am văzut inclusiv o femeie care a îngenunchiat pe trotuar, dar nu îndrăzneau să intre. Şi acolo, deci în punctul ăla, singurii care am intrat am fost eu şi cu mama. Noi am intrat în grupul ăla. A fost un grup mare, care s-a oprit în faţa Primăriei din Arad.
Deja era dispozitivul amenajat acolo, adică erau TAB-uri, erau soldaţi, undeva în spate, dacă nu mă înşel, era un tanc, cărora li se rulau motoarele. Turau. Asta cred că a fost în jurul orei 10:00-11:00, în 21 decembrie. Şi după aia a început să vină lume de aşa manieră că undeva în jurul orei 16:00 era plină piaţa. Erau strigătele astea clasice, către soldaţi: „Voi sunteţi copiii noştri”, „Armata e cu noi”, şi aşa mai departe. Nu au început cele cu „Jos Ceauşescu”. Alea au fost mai târziu, până când s-a strâns valul şi a crescut, ca să zic aşa. Se striga, în schimb, „Ceauşescu judecat pentru sângele vărsat”. Asta îmi aduc aminte că se striga. Şi undeva către ora 16:30-17:00, nu-mi dau seama ce era, pentru că, deşi eram aproape de locul respectiv, din cauza mulţimii, nu puteam vedea. Trebuie că a fost ceva mai înalt undeva. S-a urcat actorul Ciprian Voicilă pe chestia respectivă şi a început să strige către public şi publicul să-i răspundă. Asta a fost în 21 decembrie.
Către ora 21:00-22:00 seara, lumea a început să se împrăştie. Au mai rămas nişte grupuri mici, care, odată cu venirea nopţii, ne-am adăpostit unde se întâmpla, de pildă la CEC. Era clădirea mare a CEC şi avea un intrând acolo.
Noaptea s-a tras. Au venit maşini, treceau în viteză. În fine, nu ieşeam de acolo de unde eram adăpostiţi. Am ieşit după şi am cules tuburi din alea de cartuşe.
Jurnalist: Le aveţi şi acum?
Mihai Maci: Le-am dăruit prietenilor. Unul l-am păstrat că voiam să îl dau fiicei mele, dar la o mutare s-a dus, nu l-am mai găsit. Nu ştiu, poate că dacă mai căutăm cu grijă prin casă îl găsim. Dar diverşilor prieteni, inclusiv unui prieten din Germania, le-am făcut cadou originale din alea.
Jurnalist: Aţi dormit acolo?
Mihai Maci: Da, pe jos. A doua zi, în 22, au venit din nou părinţii de dimineaţă. S-a strâns foarte multă lume. De data asta începuse să se strige „Jos Ceauşescu”. Au apărut cearşafuri la ferestre pe care scria diverse. Undeva în jurul orei 10:00 - 11:00, nu-mi mai aduc aminte, s-a anunţat sinuciderea lui Milea. Ştiu acest lucru pentru că în clădirile adiacente, unde erau apartamente, oamenii au venit la geam cu televizorul. Au scos televizorul pe geam şi se auzea în piaţă.
Şi vreau să vă spun un lucru: ăla a fost momentul în care am ştiut că armata nu va trage. Deci ăla a fost momentul de eliberare. Atunci, nu la ora 13:00 când a plecat elicopterul, ci în momentul în care s-a anunţat chestia cu moartea lui Milea. Până în momentul în care s-a anunţat treaba cu Milea, soldaţii nu primeau mâncare. Deci ăştia din faţă le duceau ceva. Dispozitivul a rămas până în momentul în care s-a anunţat chestia „Dictatorul a fugit”, dar nu mai era, cum să vă spun, nici ostilitatea şi nici frica oamenilor din spate. Cum să vă spun, simţi foarte uşor şi frica asta care creează solidaritate şi momentul în care ea dispare şi lucrurile iau un aer quasi carnavalesc. Nu ştiu cum să mă exprim aici. Deci aşa am trăit eu în cele două zile dinainte de...
În momentul în care s-a anunţat, cum i se spune, fuga, a venit ceva ofiţer în faţă, a spus că armata este cu poporul, că ei se vor retrage, să nu facem distrugeri şi au plecat vehiculele blindate prima dată şi s-au retras toţi şi am intrat în clădirea comitetului judeţean.
