Vaccinurile împotriva COVID-19 nu au fost făcute cu ARN messenger, ci au folosit o tehnologie diferită şi problematică

Pentru prima dată în istoria omenirii, programul de reglementare genetică al oamenilor sănătoşi a fost manipulat pe scară largă.

În ciuda a tot ceea ce ni s-a spus, vaccinurile împotriva COVID-19 pe bază de ARN au fost fabricate cu ARN modificat - nu cu ARN mesager (ARNm), cum s-a transmis pe toate canalele.

ARN-ul modificat (modARN) prezintă riscuri substanţiale pentru sănătatea noastră.

Riscurile sunt generate nu numai de injecţiile şi rapelurile COVID-19 care s-au făcut deja, ci - dacă nu ne pronunţăm acum - şi de la toate vaccinurile pe baza de ARN care vor urma.

ARNm şi modARN nu sunt acelaşi lucru

Cele două tehnologii - ARNm şi modARN - sunt complet diferite.

ARNm apare în mod natural, trăieşte în celulele noastre doar pentru o perioadă scurtă de timp şi este relativ fragil. Este un tip specific de ARN care transportă instrucţiuni sau "mesaje" de la genele noastre pentru a ajuta la producerea de proteine, elementele de bază ale celulelor noastre. Acesta este produs în mod constant ca parte a proceselor celulare normale. Odată ce ARNm transmite mesajele, munca sa este terminată şi este descompus în organism.

Atunci când ARN-ul dintr-o altă sursă intră în celulele noastre - ARN-ul virusului, de exemplu - aceste celule pot genera proteine virale.

Ni s-a spus că vaccinurile anti-COVID-19 sunt făcute cu ARNm. Cu toate acestea, un vaccin care utilizează ARNm "natural" nu durează suficient de mult timp pentru a iniţia un răspuns imunitar înainte de a fi distrus de sistemul imunitar al gazdei umane.

Pentru a face funcţionalitatea ARNm utilă pentru medicina de rutină, oamenii de ştiinţă au trebuit să modifice artificial ARNm pentru a-i creşte atât eficienţa, cât şi durata de viaţă. Rezultatul este acest ARN modificat - modARN.

modARN a fost optimizat pentru o viaţă lungă şi o penetrare maximă a celulelor. În timp ce ARNm poate afecta anumite celule, modARN poate invada aproape orice tip de celulă.

Cum am ajuns aici?

În 1961, anunţul privind descoperirea procesului ARNm a avut loc "într-un moment culminant de entuziasm ştiinţific". Anterior, mai fuseseră făcute "observaţii" ale acestui intermediar ARN de scurtă durată, dar esenţial, toate acestea ducând la înţelegerea modului în care genele produc ARNm şi a rolului său în producerea de proteine.

Pe scurt: ARNm transportă instrucţiunile genetice de la ADN-ul celulei la ribozomi, care folosesc aceste instrucţiuni pentru a asambla o anume proteină.

Nu a trecut mult timp până când oamenii de ştiinţă au studiat cum să folosească ARNm pentru a ajuta organismul să se vindece singur. În 1990, cercetătorii au injectat ARNm natural (nemodificat) în muşchiul unui şoarece; şoarecele a produs o proteină pe care nu ar fi produs-o niciodată în mod natural.

Ulterior, oamenii de ştiinţă au observat că transferul de ARNm natural era ineficient. Deşi funcţiona în principiu, se descompunea rapid şi nu putea fi utilizat eficient în scopuri terapeutice.

Această observaţie a deschis uşa către modificarea sintetică sau artificială a ARNm. Obiectivul iniţial al acestei cercetări a fost reprogramarea şi distrugerea celulelor canceroase - singurul scop al modARN înainte de pandemia COVID-19.

Ce este modARN

Cum se modifică ARN-ul? Pe scurt, unul dintre cei patru compuşi din ARN este modificat (de exemplu, nucleozida naturală uridină este modificată pentru a obţine metil-pseudouridină sintetică/artificială). ARN modificat devine astfel:

• Mai stabil (rezistă mai mult timp în organism).
• Mai puţin imunogen (evocă o stimulare redusă a sistemului imunitar înnăscut).
• Mai eficient (modARN produce mai multe proteine decât aceeaşi cantitate de ARNm).

ModARN este creat în laborator.

Aplicarea terapeutică a modARN la om prezintă provocări şi pericole.

În mod alarmant, modARN conţine o secvenţă genetică virală. După ce intră într-o celulă, modARN preia controlul asupra maşinăriei celulare şi o reprogramează pentru a produce o proteină virală - de exemplu, proteina spike.

Poate cel mai uimitor este faptul că, atunci când au creat vaccinurile şi rapelurile COVID-19, oamenii de ştiinţă ştiau deja că livrarea direcţionată a modARN (către anumite celule) era imposibilă. modARN nu poate fi direcţionat către celule specifice. Ca atare, acesta invadează celule perfect sănătoase - chiar şi dincolo de barierele naturale, cum ar fi bariera hemato-encefalică.

Producţia continuă a unei proteine virale artificiale privează celula de energie, îi perturbă metabolismul şi are drept rezultat faptul că aceasta nu mai poate să îşi îndeplinească sarcina vitală pentru organism în ansamblu.

Mai grav este că, odată cu proteinele virale generate în ele, aceste celule sunt ulterior distruse de sistemul nostru imunitar.

În ciuda acestor neajunsuri cumplite, Pfizer-BioNTech şi Moderna au lansat o producţie pe scară largă de "vaccinuri" COVID-19 folosind modARN.

Organismul răspunde diferit la o infecţie naturală faţă de o injecţie cu modARN

Este bine cunoscut faptul că proteina spike este extrem de toxică pentru organismul uman.

În cazul unei infecţii naturale, sistemul nostru imunitar va împiedica virusul să ne infecteze celulele prin neutralizarea acestuia prin intermediul unor anticorpi specifici, existând posibilitatea unei imunităţi încrucişate, fiind eficient şi împotriva variantelor virusului respectiv.

În cazul injecţiei cu modARN, sistemul nostru imunitar nu are nicio şansă de a împiedica nanoparticulele lipidice să transfere modARN în celulele noastre - în toate celulele, nu doar unele celule cu receptorul adecvat pentru legarea virusului (aşa cum ar fi cazul în cazul infecţiei naturale).

Virusul şi vaccinul nu sunt acelaşi lucru

Deşi unii cercetători au susţinut că răspunsul organismului la vaccinul cu modARN este similar cu un răspuns la virusul real, acest lucru nu este adevărat.

În primul rând, să examinăm virusul natural şi la răspunsul organismului nostru la acesta:

ARN-ul virusului este ca o schiţă. Acesta conţine instrucţiuni pentru toate părţile necesare (nu doar pentru proteina spike) producerii unui nou virus.

ARN-ul virusului există în interiorul unui înveliş proteic. Sistemul nostru imunitar ar construi diverşi anticorpi (nu doar împotriva proteinei spike), creând astfel un anumit grad de imunitate încrucişată pentru a face faţă variantelor de virus.

Majoritatea virusurilor respiratorii sunt împiedicate să pătrundă în organismul nostru de către sistemul imunitar situat în mucoasa bucală şi nazală. Virusul nu îşi injectează ARN-ul în vasele de sânge, ci se leagă de un receptor specific de pe suprafaţa celulară şi apoi injectează direct ARN-ul în celulă.

Trebuie subliniat faptul că numai celulele specifice (şi anume cele care poartă receptorul corespunzător pe suprafaţa celulară) pot fi infectate.

Sarcina sistemului nostru imunitar este, printre altele, de a distruge o celulă care a fost infectată cu un virus pentru a preveni replicarea virusului şi infectarea ulterioară a unor noi celule. În special, sistemul nostru imunitar va opri procesul odată ce această bătălie este câştigată (de obicei, în câteva zile).

În continuare, să examinăm răspunsul organismului la injecţia de modARN ("vaccinul"):

Vaccinul conţine modARN doar pentru proteina spike; prin urmare, vaccinarea nu asigură imunitate încrucişată.

Vaccinul-modARN nu are un înveliş proteic, ci este încapsulat de o nanoparticulă lipidică.

Nanoparticulele lipidice nu vor avea nevoie de receptori pentru a intra într-o celulă. Nanoparticulele lipidice sunt construite din lipide, la fel ca şi membrana celulară; prin urmare, ambele membrane lipidice vor fuziona pur şi simplu.

Sistemul imunitar generează anticorpi pentru a combate antigenii, care ar putea include agenţi patogeni (viruşi, bacterii), particule străine (spori de ciuperci, alergeni) sau orice substanţe care provoacă un răspuns imunitar specific. Cu toate acestea, nanoparticulele lipidice care transportă modARN sunt lipsite de aceşti antigeni, ceea ce le permite să ocolească sistemul imunitar specific fără a fi observate şi le permite să inducă o inflamaţie nespecifică. Această dinamică declanşează o escaladare a activităţii sistemului imunitar, ceea ce duce la producerea unei cantităţi tot mai mari de anticorpi împotriva proteinei spike. Fiecare doză de rapel ulterioară, de nanoparticule lipidice, furnizează o cantitate tot mai mare de modARN. Aceasta, la rândul său, determină o producţie neîntreruptă de proteine spike.

Vaccinurile sunt injectate în muşchi. Cu toate acestea, este aproape imposibil să se injecteze direct într-o celulă musculară (seringă fiind mare faţă de celula, mică). Deoarece muşchii sunt puternic alimentaţi cu sânge, foarte des, seringile vor pătrunde uneori în vasele de sânge. Situaţia normală va fi că vaccinul va fi plasat între celulele musculare, aşa-numitul spaţiu intercelular. Lichidul din spaţiul intercelular va fi colectat ca lichid limfatic, contopindu-se în cele din urmă cu sângele.

Vaccinul bazat pe modARN şi dozele de rapel vor continua să facă organismul să genereze proteină spike (timp de săptămâni sau chiar luni, ceea ce este complet diferit de o infecţie naturală), deoarece maşinăria noastră celulară (de exemplu, enzima RNază) nu poate distruge modARN-ul artificial. Cercetătorii au descoperit că unele cazuri grave de COVID-19 nu se datorau prezenţei virusului, ci unei dereglementări a sistemului imunitar (numită "furtună de citokine").

Cercetările relevă problemele modARN

Studiile preclinice timpurii au generat optimism cu privire la avantajele injecţiilor pe baza de ARN. Cu toate acestea, capacitatea de a induce un răspuns imunitar a fost mai puţin eficientă la om decât se anticipa pe baza experimentelor pe animale.

O analiză din 2018 publicată în Nature a raportat că "studiile recente la om au demonstrat reacţii moderate şi, în cazuri rare, severe la locul de injectare sau reacţii sistemice pentru diferite platforme de ARNm".

Astfel că accentul s-a mutat pe modARN.

ModARN injectat poate duce la tromboză urmată de accident vascular cerebral, infarct miocardic sau embolie pulmonară şi poate promova formarea de cheaguri în interiorul vaselor de sânge.

Studiind bazele de date publice - inclusiv cele din Statele Unite, Europa şi Marea Britanie - privind efectele adverse ale vaccinului COVID-19, se poate observa că aceste riscuri au devenit efecte secundare în viaţa reală pentru persoanele care au primit doze de vaccin împotriva COVID-19.

Tocmai a fost publicat un raport, anterior secretizat, privind decesele legate de COVID-19

În iunie 2023, ca răspuns la o solicitare în temeiul Freedom of Information Act, unele dintre aceste efecte adverse au fost făcute publice atunci când au fost desecretizate rapoarte anterior confidenţiale ale BioNTech către Agenţia Europeană pentru Medicamente (EMA). Rapoartele au inclus date colectate pe parcursul unei perioade de şase luni din decembrie 2021 până în iunie 2022 şi date cumulative începând cu decembrie 2020 (pdf).

Datele au dezvăluit 3.280 de decese în rândul unui grup de 508.351 de persoane care au primit vaccinul în timpul unei perioade combinate care a inclus studiile clinice şi postcomercializare. Aceste decese şi zeci de mii de evenimente adverse grave au avut loc în timpul unei perioade în care producătorii de vaccinuri au insistat că injecţiile pe baza de modARN sunt sigure.

Este absurd ca orice celulă din corpul nostru să fie programată să producă cât mai multă proteină virală pentru cât mai mult timp posibil. Acest lucru este extrem de contrar modului în care este rezolvată o infecţie virală naturală şi va duce la hiperactivarea sistemului imunitar.

A forţa oameni perfect sănătoşi să ia o injecţie bazată pe tehnologie modARN - vândută drept vaccin - este atât lipsit de etică, cât şi periculos.

Klaus Steger, doctor în biologie moleculară, este biolog molecularist şi se concentrează asupra reglementării genetice şi epigenetice a expresiei genelor în timpul dezvoltării normale şi aberante a spermei. În ultimii 30 de ani, proiectele sale de cercetare au fost finanţate în mod continuu de către Fundaţia Germană de Cercetare, în timp ce a condus mai multe laboratoare de tehnologie genetică, aplicând în mod regulat tehnologii bazate pe ARN. A fost profesor de anatomie şi biologie celulară la Universitatea din Giessen, Germania, timp de 23 de ani, înainte de a se pensiona în acest an. Este doctor în ştiinţe naturale cu o lucrare la Universitatea din Regensburg.