Unul dintre cele mai frumoase muzee din Europa, Muzeul Satului, împlineşte 80 de ani
Când se înfiinţa Muzeul Satului la Bucureşti, în 1936, ca urmare a unei concepţii a profesorului Dimitrie Gusti, în Europa existau doar două muzee etnografice în aer liber: Muzeul Skansen din Stockholm, înfiinţat în 1891, şi Muzeul Bigdo din Lillehammer, Norvegia.
Inaugurat la 10 mai 1936, în prezenţa regelui Carol al II-lea al României, iar pentru public, pe 17 mai 1936, Muzeul Satului a fost întotdeauna una dintre cele mai mari atracţii turistice ale Bucureştiului.
Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” este denumirea atribuită printr-o Hotărâre a Guvernului în 2003, muzeul fiind o creaţie a folcloristului şi sociologului Dimitrie Gusti.
Un sat al satelor româneşti cu mai mult de 320 de monumente de arhitectură tradiţională şi artefacte vechi şi de trei secole, construcţii reprezentative provenite din toate zonele etnografice ale ţării, întins pe pe aproximativ 30 de hectare pe malul lacului Herăstrău, muzeul deţine gospodării, biserici şi troiţe, instalaţii ţărăneşti şi ateliere meşteşugăreşti, mori de apă şi de vânt, instalaţii pentru prelucrarea ţesăturilor de lână sau pentru sfărmarea minereurilor, oloiniţe sau teascuri pentru struguri. În total, 76 de complexe distincte grupate pe regiuni istorice - Oltenia, Transilvania şi Banat, Moldova, Dobrogea şi Muntenia.
În România existase ideea creării unui muzeu în aer liber încă din 1867, când Alexandru Odobescu propusese prezentarea într-un pavilion special amenajat a unor monumente de arhitectură populară, în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris.
Întemeietor al Şcolii de sociologie românească, filosof şi estetician şi ministru al învăţământului (între anii 1932-1933), şi preşedinte al Academiei Române (între 1944-1946), Dimitrie Gusti spunea că "pentru a fi înţelese, obiectele trebuie să fie aşezate astfel că să alcătuiască un sat adevărat, nu în standuri, ci în bătătura omului". Pentru aceasta era nevoie de un muzeu în aer liber şi Dimitrie Gusti a lucrat împreună cu un grup de mari specialişti ai Şcolii Sociologice din Bucureşti care au coordonat cercetările monografice: Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Mihai Pop, Mac Constantinescu (Mihai Filip), Traian Herseni.
Profesorul Dimitrie Gusti şi colaboratorii săi au acceptat propunerea Primăriei Bucureşti de a organiza muzeul în Parcul Carol al II-lea, pe o suprafaţă de 4.500 de metri pătraţi, la marginea Lacului Băneasa.
Lucrările ample de peisagistică şi hidroamelioraţii au început în 1932, iar planurile de amplasament au fost executate de scriitorul, dramaturgul, regizorul şi scenograful Victor Ion Pop.
Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol" a decis să pună la dispoziţie întreaga sumă necesară pentru realizarea muzeului, iar regele a vizitat personal de patru ori şantierul, fiind dornic ca deschiderea să aibă loc în 10 mai.
Construcţiile adunate din toate colţurile ţării au fost demontate cu maximă grijă şi transportate la Bucureşti în 56 de vagoane de tren.
Odată cu materialele de construcţie, au sosit şi 130 de meşteri, cunoscători ai tehnicilor tradiţionale de lucru, care urmau să refacă monumentele într-un timp record.
Au fost aduse şi reconstruite, pe o suprafaţă de 5 km pătraţi, 29 de gospodării, o biserică de lemn, cinci mori de vânt, o moară de apa, un teasc de ulei, o povarnă, o cherhana, o cârciumă, şase fântâni, câteva troiţe şi un scrânciob, adică aproape tot ceea ce cuprindea un sat obişnuit.
Fundaţia Principele Carol a oferit, cu titlu provizoriu, spaţiul Muzeului Satului Românesc ca soluţie temporară pentru găzduirea unui număr de refugiaţi, care au sosit la sfârşitul anului 1940 din Basarabia şi Ţinutul Herţei.
După terminarea războiului, în anul 1948, a fost numit director Gheorghe Focşa, participant la cercetările monografice, fost asistent al profesorului Dimitrie Gusti şi unul dintre cei care au contribuit la constituirea muzeului prin aducerea gospodăriei din satul Moiseni-Oaş, una din cele mai valoroase.
Au fost organizate campanii de cercetare în cele mai importante zone etnografice ale ţării. După 15 ani de activitate, Muzeul Satului din Bucureşti a devenit o şcoală în domeniul transferării, reconstruirii şi restaurării monumentelor de arhitectură rurală în muzeele etnografice în aer liber.
După anul 1970, Muzeul Satului s-a aflat din nou în dificultate, conducerea României decizând că muzeul trebuie desfiinţat. Din fericire, un număr însemnat de oameni de cultură, specialişti din diferite domenii, precum şi personalul muzeului în frunte cu Gheorghe Focşa au făcut tot ceea ce Ie-a stat în putere pentru a tergiversa desfiinţarea acestei instituţii.
În anii 80, au fost diminuate fondurile alocate expoziţiei, iar cercetările specifice au fost aproape anulate. În cele din urmă, a apărut o propunere drastică: strămutarea Muzeului Satului în afara Bucureştiului, pentru că în locul muzeului să fie amenajată o reşedinţa prezidenţială pentru Nicolae Ceauşescu.
Istoria avea însă să se schimbe. După 1990 Muzeul Satului din Bucureşti şi-a recapătă individualitatea prin separarea de Muzeul Ţăranului Român cu care fuzionase.
În istoria sa de opt decenii, în muzeu au avut loc 6 incendii, din care ultimele, din septembrie 1997 şi februarie 2002, , au provocat pierderi importante. În 2002, o ţigară aruncată din neglijenţă a aprins frunzele uscate, focul cuprinzând corpul unei şure din secolul al XIX-lea. Au fost distruse, în totalitate, o bucătărie de vară şi un grajd de la Fundu Moldovei (Bucovina) şi cherhanaua de la Jurilovca (Dobrogea); au ars învelitorile şi şarpanta mai multor case.
Viaţa în mediul rural şi obiceiurile rurale au o însemnătate majoră în istoria României. În primele secole ale acestei ere, colonizarea romană a trebuit să aibă un caracter rural, iar înainte de prima jumătate a secolului trecut, XX, mare parte din populaţia României trăia la sat.
Comunităţile rurale erau organizate în aşa fel încât să satisfacă toate nevoile zilnice. Hainele erau făcute manual. Urmărind să ofere o imagine cât mai concludentă a vieţii ţăranilor, a spiritului lor de inventivitate, remarcabilului lor simţ artistic, Muzeul Satului încearcă să reconstituie, într-un cadru natural generos, ambianţa intimă a fiecărei locuinţe şi reuşeşte acest lucru aducând, în jurul fiecărei gospodării, hambarele, grajdurile şi celelalte acareturi, gardurile lucrate din lemn, nuiele sau chirpici, porţile modeste sau impunătoare, interioarele cu mobilierul specific, uneltele de muncă, vasele, covoarele şi alte ţesături etc.
