"Un teribil malaxor de destine". Ce spune Stanomir despre forţa extraordinară a "insulelor de libertate" din timpul comunismului
Analistul politic Ioan Stanomir a vorbit, în podcastul "Rezilienţa prin cultură" realizat de Cristian Pătrăşconiu, despre rolul esenţial al literaturii, teatrului şi artei în România comunistă, evidenţiind cum acestea au oferit oamenilor insule de libertate şi mijloace de supravieţuire spirituală într-o societate totalitară.
Profesorul a subliniat importanţa marilor scriitori, poeţi şi actori care, în ciuda presiunii ideologice, au păstrat limba, cultura şi sensibilitatea umană, creând opere care transcend regimul comunist.
Ioan Stanomir a exemplificat prin personalităţi precum Petru Creţia, Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa, Monica Lovinescu sau Ştefan Iordache şi prin fenomene culturale precum teatrul radiofonic şi cărţile pentru copii, care au permis oamenilor să călătorească imaginar şi să se menţină conectaţi la valori autentice.
De asemenea, politologul a evidenţiat cum aceste experienţe culturale au contribuit la formarea unei memorii colective şi la conservarea unui spaţiu interior de libertate, oferind oamenilor un sens al existenţei în vremuri de restrişte.
Redăm mai jos schimbul de idei
Ioan Stanomir: În bibliotecile multora dintre noi, cărţile tipărite în această perioadă ocupă un loc decisiv. Pentru că, trebuie spus, în această perioadă dintre 1960 şi 1989, noi am avut, probabil, printre cei mai mari poeţi ai acestei ţări, printre cei mai mari prozatori ai acestei ţări. Adică să ai contemporan pe Mircea Ivănescu şi pe Leonid Dimov, pe Virgil Mazilescu, pe Daniel Turcea, Nichita Stănescu şi Nicolae Labiş, pe Ana Blandiana şi Ileana Mălăncioiu, pe Marin Sorescu cu toate urcuşurile şi scăderile lor. Şi apoi să ai din 1980 încolo, pe 80-işti. Asta în domeniul poeziei, dar şi în domeniul prozei.
Să nu uităm că totuşi noi avem în acest portofoliu de capodopere opere care sunt scrise ca şi cum comunismul nu ar fi existat. Şi vă dau trei exemple: "Norii" lui Petru Creţia, "Matei Iliescu" al lui Radu Petrescu şi tetralogia lui Mircea Horia Simionescu – în faţa oricărei judecăţi a posterităţii.
Aceste trei opere vorbesc despre un geniu al limbii române şi un geniu creativ, intelectual, care este poate încă mai subtil decât cel din perioada interbelică. Şi daţi-mi voie să explic de ce. Pentru că în Petru Creţia, Radu Petrescu, în Mircea Horia Simionescu, în Tudor Ţopa şi în atâţia, atâţia alţii, în Dana Dumitriu din "Prinţul Ghica" s-a făurit ceva cu totul special. În condiţii de enormă presiune ideologică cerul s-a descoperit şi oamenii aceştia au avut acces precum marea poezie.
Şi apoi vă mai dau un exemplu. Teatrul. Mai mult decât cinematograful, teatrul a fost fereastra prin care de la un punct încolo românii au putut vedea altceva. Pentru că în România lui Nicolae Ceauşescu, teatrul a îndeplinit o funcţie nu doar estetică, ci şi soteriologică, o funcţie de mântuire prin artă. Întotdeauna când stau de vorbă cu tine şi cu alţii dau acest exemplu al sfârşitului din "Maestrul şi Margareta" lui Bulgakov. Când Voland spune despre maestru: el nu a meritat mântuirea, a meritat doar liniştea. Asta am meritat şi noi. Noi nu am putut avea mântuirea. Dar am avut această linişte dăruită de religia artei.
Pentru că toţi cei care intrau într-o sală de teatru în acea epocă deveneau, în forme diferite şi cu sensibilităţi diferite, parte din această oficiere colectivă a unui act nemaivăzut şi pe care oficialitatea comunistă îl tolera tocmai ştiind că este nevoie în această societate totalitară de insule de libertate controlate, dar care permit oamenilor să aibă acces la umanitatea lor. Şi erau atât de multe insule pentru că fiecare spectator de teatru în acea epocă îşi putea găsi insula pe care să se afle. Adică practic noi trăiam ca în "Furtuna" lui Shakespeare. Aveam o realitate diurnă şi aveam pe Prospero care ne trăgea în acestea.
Şi plus să nu uităm de teatrul radiofonic. Teatrul radiofonic a fost, o spun cu toată sinceritatea, un mic miracol pentru că, cum nu puteai călători dacă nu erai dac de-al lui Burebista sau dac de-al lui Mihai Caraman, singura formă prin care puteai călători era această călătorie prin radio. Radioul se deschidea şi la un moment dat vedeai că, dacă asculţi la ora 10, eşti alături de Dick Sand în Africa şi eşti căpitan la 15 ani. Trei ore mai târziu poţi să fii alături de Egmond în Olanda, în Ţările de Jos, şi să te lupţi pentru libertate, iar la miezul nopţii, dacă dai drumul mai tare la radio, eşti pe urmele Fundaţiei lui Isaac Asimov.
Eu cred că toţi cei care iubesc astăzi teatrul radiofonic şi îl prezervă pe YouTube, în particular, sunt de fapt moştenitorii întârziaţi ai acestei enorme iubiri care ne-a dus în jurul limbii noastre. Pentru că toţi aceşti actori, cu bune şi cu rele, cu scăderile lor, au păstrat de fapt limba noastră aşa cum trebuia să fie ea vorbită. Era o limbă lătrată de dacii din Comitetul Central. Sigur, erau dacii liberi să domine întreaga ţară. Şi era această limbă pe care o auzeai şi despre care ştiai că este limba noastră, limba pe care o citeai în literatură.
E adevărat, noi am trăit, şi asta şi explică imaturitatea noastră în 1989, noi am trăit cu o anumită emisferă a creierului nostru amputată.
Noi ştiam mai multe poate despre Baudelaire decât despre organizarea politică. Noi ştiam despre Benjamin Constant că este autorul lui "Adolphe", dar habar n-aveam că este şi gânditor constituţional. Noi n-am ştiut foarte multe lucruri, pentru că noi putem să mergem până la capătul Fundaţiei şi al Galaxiei cu Isaac Asimov, dar nu ştiam despre Occident atât de multe lucruri.
Pentru că toate acele cărţi pe care le-a arătat Lucia Dumitrescu-Codreanu la emisiunea "Din lumea capitalului" nu ajungeau pe mesele românilor, ajungeau la Academia Ştefan Gheorghiu, unde erau folosite de Ovidiu Trăsnea, de Lucia Dumitrescu-Codreanu şi de alţii ca ei, pentru a combate capitalismul. Adică societatea noastră a fost, paradoxal, o societate într-o parte colaboraţionistă şi într-o parte visătoare şi imatură. Noi am crezut că vom putea trece din "Livada de vişini" direct în democraţie.
Jurnalist: Hai să rezumăm puţin asta, ce facem noi în conversaţia aceasta nu batem câmpii deloc, ci spunem că, de fapt, discuţia despre comuniştii şi anii reali, adevăraţi ai comunismului românesc e una foarte, foarte complicată.
Am vorbit despre Dacia, am vorbit într-un studio perfect românesc, într-un studio dacic, la modul ironic despre daci şi despre instrumentalizarea acestei idei în sensul ideologiei comuniste. Am vorbit despre modalităţi de a respira libertate prin paie într-o epocă în care uşile erau aproape ermetic închise. Deci e foarte greu de navigat această temă, cu atât mai mult cu cât ai simţit-o şi resimţit-o la modul foarte personal.
Decurge de aici oare că existau, cu adevărat, cum spunea Ion Iliescu – şi încă o dată, nu suntem departe de această carte, Cartea Neagră a Comunismului, între altele, în această ediţie, ca şi în prima, are şi o adendă românească, un fel de chintesenţă de comunism românesc – că despre comunism a existat cândva şi există cumva ceva de ordinul acestor nobile idealuri sau pur şi simplu e un bam spart de la bun început, ca să fiu elegant?
Ioan Stanomir: Comunismul nu putea produce, în cele din urmă, decât asemenea societăţi. Dar, pe măsură ce controlul acesta totalitar îşi propunea să permită anumite insule controlate de libertate, oamenii îşi făureau propria lor viaţă.
Şi să ne întoarcem nu la anii noştri ai ceauşismului, ci să ne amintim de stalinism, Uniunea Sovietică. Stalinismul – Uniunea Sovietică este cea mai paradoxală epocă intelectuală a umanităţii, pentru că ai cei mai mari scriitori de secolul XX în limba rusă şi ai cei mai mari şi mai îngrozitori colaboraţionişti cu tirania din istoria modernă. Adică îl ai pe Fadeev, pe de o parte, şi ai pe Bulgakov, familia Mandelştam, Ahmatova, Ţvetaeva, Boris Pasternak şi lista poate continua. Ce vreţi mai complicat decât atât?
Adică totuşi, într-o epocă în care Varlam Shalamov şi Alexander Soljenitin luptă să supravieţuiască la capătul lumii, într-o epocă în care totuşi Osip Mandelştam moare în acele circumstanţe atroce, într-o epocă în care este executat Isaac Babel, este executat Meyerhold, reformatorul avantgardist al teatrului şi ataşat de puterea comunistă... În această epocă este limpede că nu mai poţi vorbi decât de un teribil malaxor de destine şi că, de fapt, de la un punct încolo, oamenii au încercat să se salveze pe sine şi să-i salveze pe alţii salvând ceea ce mai era de salvat. Pentru că de multe ori, ca să revenim la problema aceasta a complexităţii umane şi intelectuale din anii de comunism, pe măsură ce în jurul nostru totul se prăbuşea, oamenii căutau cu disperare un sens al existenţei lor în artă şi uneori acordau artei o dimensiune pe care arta nu o poate da pentru că arta nu poate fi îndrumar. Arta este artă. E stranie, neliniştitoare şi uneori amorală.
Dar oamenii mergeau la teatru pentru a afla certitudinile pe care existenţa lor nu le mai putea oferi. Mergeau să vadă, de exemplu, "Dimineaţa pierdută", a Gabrielei Ademeşteanu, mergeau să-l vadă pe Ion Caramitru în "Hamlet" căutând cu disperare în Hamlet cheia propriei lor existenţe. Eram mic atunci, dar nu mă îndoiesc că mulţi dintre cei care urmăreau tirada regelui din "Hamlet" – trădarea mea cu duhoarea ei ajunge la cer şi pe mâinile mele se află sânge, sângele frăţelu – nu puteau să nu se gândească că într-un fel şi noi suntem prinşi în această tragedie şi că atunci când îl urmăreai pe Ştefan Iordache în Richard al III-lea nu puteai să nu te gândeşti că în el se află ceva din noi.
Adică forţa extraordinară a artei, a teatrului, a poeziei, a romanului a oferit oamenilor această capacitate de a supravieţui ignorându-şi propria lor laşitate. Oamenii se autoiluzionau. Îşi lăsau hainele laşităţii acasă şi se alăturau teatrului sau citeau o carte, în intimitatea lor considerând că suspendând laşitatea ne întoarcem la omenesc. Şi aveau iluzia, de exemplu, ascultând pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca că sunt ca ei, că luptă.
Era o iluzie care îi ţinea în viaţă, dar îi ţinea şi departe de cei care luptau cu adevărat. Dar nu putem fi toţi precum Osip Mandelştam să ajungem la capătul lumii. Nu putem fi toţi precum Doina Cornea. Nu putem fi toţi precum Iuliu Maniu să te zideşti de viu ştiind că gestul tău probabil nu va avea niciun fel de consecinţă în ordine imediată. Nu putem fi toţi ca Elisabeta Rizea. Nu putem fi toţi ca Alis Voinescu.
Jurnalist: E o întrebare care revine şi zilele acestea: la ce bun eroi în vreme de restrişte? Ai spus, ai enumerat nume de eroi cu adevărat.
Ioan Stanomir: Iată de ce, iată la ce bun. Da, pentru că, pe de altă parte, dacă toţi aceşti oameni pe jumătate laşi din Uniunea Sovietică ar fi uitat complet de Osip Mandelştam, Osip Mandelştam nu ar mai fi existat.
Adică, până la urmă, şi noi, introduc pluralul, cei care am fost mai degrabă pasivi, sau laşi, am avut şi noi partea noastră de contribuţie la această perpetuare a memoriei, adică dialogul cu cei care au trecut prin închisori. Nu te făceai rău, dar tu participai la o istorie care devenea ata chiar într-o formă aproximativă şi parţial cunoscută, faptul că, nu ştiu, Iuliu Maniu şi Mihalache nu au fost cu totul uitaţi.
Şi am să vă dau un exemplu foarte complicat. Cazul lui Tudor Vianu, cu luminile şi umbrele sale. Sigur, Tudor Vianu nu a mai fost în scrisul său de după 1945 cel de dinainte. Dar, cu toate acestea, se simţea în modul în care, de exemplu, prefaţa traducerii din Goethe.
Jurnalist: Că ţine lumina prin sânge.
Ioan Stanomir: Exact. Blaga, nemaiputând vorbi ca poet, a vorbit ca Goethe. Şi Faustul… e Faustul lui Blaga.
Şi aş vrea să mă refer la un destin teribil, care de-abia acum e salvat: I.D. Sârbu. Polirom, după ce a făcut atât de mult pentru Nicolae Steinhardt, îl scoate din uitare pe acest extraordinar scriitor şi caracter, I. D. Sârbu. Sigur, între Ştefan Augustin Doinaş şi I. D. Sârbu, există o prăpastie legată de opţiunile lor morale. Pentru că, până la urmă, dacă memoria lui Ştefan Augustin Doinaş este salvată de scriitor, nu de om, I.D. Sârbu reprezintă, într-adevăr, un caz unic în care scriitorul şi omul fuzionează. Mă gândesc şi la Nicolae Steinhardt. E de domeniul miracolului că noi am avut asemenea oameni care au trăit printre noi şi care s-au strecurat aşa… au ajuns până la noi şi ne-au transmis ceva.
Jurnalist: Tema mare a conversaţiei noastre, repet, e comunismul. Am plecat de la Cartea Neagră a Comunismului şi nu ne-am îndepărtat foarte tare deloc de ea. Am vorbit în mod aplicat despre istoria la firul ierbii cumva a comunismului românesc şi a umbrelor sale şi a zonelor de lumină.
Ioan Stanomir: Ca să dau un alt exemplu, noi am avut momente în care ne-am sincronizat cultural şi momente în care ne-am desincronizat cultural cu Occidentul. Dar noi nu am putut deveni niciodată Corea de Nord. Visul urmaşului lui Burebista ar fi fost să ne transforme pe toţi. Ăsta este visul stalinismului absolut – visul etaşeizării societăţii. Dar ceva a rămas.
Întotdeauna dau acest exemplu al supravieţuirii lui "La Medeleni" în perioada comunistă, care a fost tipărit şi retipărit şi te întreb totuşi ce găseau constructorii socialismului, pionierii, şoimii patriei, uteciştii în "La Medeleni", pentru ca "La Medeleni" este o opoziţie absolută la acest destin prometeic.
Şi răspunsul este, cum ai sugerat, ceva ce era în ei şi care într-un fel nu putea fi distrus de acest tăvălug al progresului – sentimentul că la un moment dat o casă care dispare e poate mai importantă decât un bloc care se ridică. Că în blocul în care intrăm şi nu avem memorie trăim ca nişte şobolani, nu vom vedea niciodată cerul deasupra noastră.
Şi că într-un mod foarte straniu, "La Medeleni" era aşa că o lumină pe care o vedeai, nu ştii poate foarte clar ce este. Dar ştii că undeva de demult erau vacanţe. Şi copiii se îndreptau spre locul vacanţelor. Culmea este ca toţi copiii în comunism doreau vacanţele lor, la bunicii de la ţară, la bunicii din oraşul de provincie. Adică fiecare se întorcea într-un fel. Pentru ca toţi aveam totuşi o casă de unde veneam. Nimeni nu se născuse precum Burebista direct în studiourile de cinematografie. Toţi aveau, nu ştiu, un sat unde vedeau altceva, chiar în mizeria satului comunist.
