Uitaţi de dezmembrarea zonei euro! Gândiţi-vă la o mutaţie!

Factorii de decizie europeni se luptă din greu pentru a păstra uniunea monetară a continentului în forma sa actuală, însă chiar dacă aceste eforturi nu vor da rezultate, o dezmembrare a zonei euro este cu greu cel mai probabil rezultat. Cu toate acestea, o 'mutaţie' a acordului monetar existent, care implică apariţia unor monede paralele faţă de moneda euro, este mai plauzibilă decât dispariţia în totalitate a eurozonei, scrie Thomas Mayer, senior fellow la Centrul pentru Studii Financiare de la Universitatea Goethe din Frankfurt şi consultant extern al Deutsche Bank, în paginile ziarului Wall Street Journal.

Atunci când moneda euro a fost creată, majoritatea economiştilor au crezut că zona euro nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi zonă monetară viabilă, ca nu să mai vorbim de una 'optimă'. Cu toate acestea, uniunea monetară europeană a funcţionat destul de bine timp de aproape un deceniu. Ceea ce scepticii au trecut cu vederea a fost disponibilitatea unei creditări ieftine şi suficiente, care a compensat rigiditatea economică a statelor membre şi lipsa unor transferuri fiscale mari între acestea. Bula globală a creditelor a permis uniunii monetare să funcţioneze; destrămarea sa a aruncat uniunea monetară în criză.

Soluţia Europei a fost de a promova flexibilitatea economică prin reforme structurale, urmărind în acelaşi timp transferuri fiscale mari de la ţările mai puternice la cele mai slabe. Însă opoziţia tuturor părţilor a fost imensă. În

ţări mai vulnerabile ale zonei euro, alegătorii s-au revoltat împotriva reformei şi austerităţii, în timp ce în cele mai puternice, votanţii s-au opus unor angajamente financiare cu final deschis faţă de vecinii lor indolenţi.

Banca Centrală Europeană a ajutat printr-o creditare ieftină, însă statele mai vulnerabile din zona euro nu consideră acest lucru suficient, iar germanii se vor opune oricăror acţiuni de politică monetară, care vor fi percepute ca alimentând inflaţia. De asemenea, toate guvernele europene, inclusiv cel german, cred că o dizolvare completă a zonei euro ar fi prea dăunătoare politic.

Există însă o altă cale de ieşire, susţine Mayer. Istoria sugerează că monedele paralele apar atunci când monedele oficiale nu reuşesc să satisfacă nevoile şi preferinţele populaţiilor. Prin urmare, argumentează el, un rezultat plauzibil constă în apariţia a două noi monede, care vor funcţiona în paralel cu moneda euro, creând o uniune monetară pe trei nivele.

Primul pas în acest proces ar fi ca ţările din nordul Europei să indexeze toate contractele financiare şi din economia reală, dar şi plăţile şi încasările de la guverne, la ratele inflaţiei naţionale, protejându-şi astfel locuitorii de efectele politicii mai laxe a BCE. Cu toate acestea, în cazul în care inflaţia va lovi puternic, contractele ar putea fi reexprimate într-o monedă nouă, a cărei furnizare ar putea fi gestionată de către o filială a băncilor centrale naţionale din ţările mai puternice.

Moneda paralelă ar exista doar virtual, ca mijloc de a stoca bogăţia în ţările cu finanţe publice stabile şi legături comerciale puternice cu Germania. Între timp, moneda euro va continua să fie utilizată ca bază pentru tranzacţiile în numerar. Probabil, moneda paralelă se va aprecia în raport cu euro, iar preţurile în moneda paralela ar fi cu mult mai stabile decât preţurile în euro.

Ţările membre ale clubului cu valută forte se vor bucura de beneficiile unei inflaţii mai mici. Pe de altă parte, ele vor trebui să suporte consecinţele pentru economia lor reală ale unei monede care se apreciază.

Cu toate acestea, o monedă euro ''soft'' ar putea să nu mai fie suficientă pentru ţări precum Grecia. Atunci când finanţarea externă pentru deficitele bugetare ale guvernelor acestor ţări va înceta la un moment dat, ele ar putea fi nevoite să emită IOU-uri (cecuri speciale, care recunosc existenţa unei datorii) creditorilor lor interni. Când aceste IOU-uri vor începe să fie tranzacţionate, ele şi-ar putea asuma rolul de a doua monedă paralelă, însă doar ca mijloc de tranzacţie.

Rezultatul ar consta în apariţia unei zone euro pe trei niveluri. Ţări precum Franţa, Italia şi Spania ar deveni ţări 'de bază', unde moneda euro ar putea fi folosită atât ca mediu pentru tranzacţii cât şi ca instrument de rezervă a valorii. Germania, Olanda, Finlanda şi alte state asemenea lor ar constitui 'nivelul superior', unde moneda euro este un mediu de tranzacţii, dar nu şi ca instrument de rezervă a valorii. 'Nivelul inferior' ar fi ocupat de ţări precum Grecia, Cipru şi Portugalia unde moneda euro este un instrument de rezervă a valorii, dar nu şi ca mijloc de tranzacţie.