Tradiţii din Noaptea de Sfântul Andrei

În tradiţiile noastre mai vechi, ziua Sfântului Andrei, care se sărbătoreşte la 30 Brumar, era considerată ca începutul iernii. Se spune că ”Sfântul Andrei e Cap de Iarnă”. Sărbătoarea are mai multe denumiri, printre care: Sântul Andrei, Sântandrei, Moş Andrei, Andrei de Iarnă, Îndrea, Ziua Lupului, Gădineţul Şchiop – Ieşirea Filipilor de Toamnă.

În limba tracă, AN-DAR sau AN-DER însemna ”Sfârşitul Anului; La Urma Anului” (cf. rom. an; dâră), ceea ce explică de ce românii îl serbează pe Andrei cu o zi înainte de a începe ultima lună a anului, care se numeşte popular, de la numele sărbătoritului, Andrea, Îndrea sau Îndrea. Mai ciudat e că, după credinţele populare, în noaptea din ajunul acestei sărbători se adună toate duhurile rele şi petrec. Explicaţia vine tot din limba tracilor, unde sintagma de mai sus era înţeleasă şi că A N’DAR ”Minunăţie; Ciudăţenie”, literal: ”Ce nu se (mai) vede” (cf. rom. nu; ne; a zări; a se năzări; got. nadhrs ”şarpe”).

La români, noaptea de Sântandrei este una dintre cele mai primejdioase, căci atunci umblă strigoii. Aceştia se fac din copiii ucişi de mama lor, din oameni care s-au vândut diavolului şi din sinucigaşi. Ei nu mănâncă usturoi şi ceapă şi se feresc de tămâie. Unii au picioare de cal şi gură de căpcăun. Se pot preface oricând în lupi, câini, cai sau în alte animale. Strigoii provin şi din morţii lăsaţi singuri noaptea, pe sub care au trecut o pisică, un şoarece sau un câine.

Interesantă, în privinţa lor, este credinţa în reîncarnare, de obârşie orphico-zalmoxiană, după care sufletele celor prefăcuţi în strigoi, după un anumit timp de la moarte, se vor întrupa iar în oameni, dar vor trăi în alte locuri decât în cele în care au trăit în viaţa anterioară. Dacă însă strigoiul întâlneşte acolo pe cineva cunoscut, om sau animal, moare imediat şi pentru totdeauna. Alţi strigoi se prefac în fluturele Cap-de-Mort. Morţilor bănuiţi că au devenit strigoi li se înfige o ţeapă în sicriu, prin cap sau prin inimă.

Strigoii trăiesc ca pe pământ, chiar procreează, prin convieţuire cu strigoaicele. Ei vin în lumea noastră îndeosebi în nopţile cu Lună, până la primul cântat al cocoşilor. Obişnuiesc să vină mai des pe la casele lor şi atunci nu fac niciun rău, dar cei care îi zăresc tot se sperie şi se pot îmbolnăvi de ”ducă-se-pe-pustii”. Mai rele sunt strigoaicele sau vidmele. De multe ori, ele iau ”mana” de la vite sau de la câmpuri ori vor să se împerecheze cu cei vii. După ce se drăgosteşte cu cel viu, strigoaica îi suge sângele, şi, în zori, acel om găseşte pe trup o pată roşie şi o împunsătură ca de ac.

Strigoaicele iau roua de pe ierburi şi pot opri chiar ploile. Întru aceasta, ele se feresc a se scălda, căci, îndată ce ar intra în apă, ploile ar începe să curgă. Dacă vor să înece câmpurile dintr-un anumit loc, se scaldă mai des în apa de pe acolo, indiferent de cât e de adâncă, fiindcă ele nu se îneacă. Pentru a opri ploile, strigoaicele pun într-o strachină fel de fel de grăunţe, iar deasupra pun seminţe de cânepă şi un ou şi le amestecă până fac o turtă. Dacă ţin acea turtă pe cuptor, va fi secetă, iar dacă o ţin la reveneală, va ploua.

Cei vii se feresc de strigoi, ungând toate lucrurile cu usturoi. Dacă oamenii bănuiesc că un răposat e strigoi, caută în cimitir mormântul care este găurit sau are pământul lăsat, crezând că acolo este şi cel blestemat. Alteori duc acolo un armăsar negru sau un cocoş negru şi, la care mormânt se opreşte, acolo e locul strigoiului. Atunci, ori se face o nouă înmormântare ori îl dezgroapă pe cel mort şi îi înfig în inimă sau în cap o frigare sau un par, ori îi toarnă mujdei de usturoi pe lângă gaura de lângă cruce, pe unde strigoiul iese afară.

Ca să prindă puteri, unii strigoi vin noaptea să sugă sângele viilor, mai ales la rudele apropiate. Altora le rod inima, ficatul ori rărunchii. În afara ”dresului”, se poate scăpa de strigoi prin descântece. Pentru descântece se întrebuinţează trei fire de busuioc, un ou ouat de o găină neagră într-o sâmbătă, la asfinţitul Soarelui, şi se descântă la capul bolnavului de câte trei ori în trei zile.

Ca oricărui duh necurat, strigoilor le este frică de copii, care, fiind suflete curate şi nevinovate, au câte un puternic înger păzitor. De aceea, în Ajunul Crăciunului şi în noaptea de Anul Nou, când se umblă cu colindele, toate duhurile necurate fug de pe faţa pământului. Noaptea, strigoii se adună în case părăsite sau în cimitire şi pun la cale tot soiul de blestemăţii.

În noaptea de Vinerea Seacă, după Prohod, strigoaicele merg de se bat cu dracii la hotar. Acolo fac un foc mare şi dănţuiesc. Dracii vin în jurul lor şi nu le dau pace. Însă ele îi împung cu furci şi le dau cu lopata în cap. Această hârjoană este plină de larmă şi se aude până departe. În noaptea aceea, lupii şi câinii, care aud această hărmălaie, urlă prelung şi se ascund pe unde pot. Strigoii se adună neapărat şi în noaptea de Sfântul Andrei, mai ales prin cimitire ori biserici ruinate, unde se întâlnesc şi cu moroii, şi întind o horă mare în văzduh. Strigoaicele se prind şi ele în horă, despletite şi despuiate, chiuie şi se învârtesc ameţitor, în timp ce crivăţul fluieră, iar huhurezii şi cucuvelele se văicăresc. Se spune că, în noaptea de Sfântul Andrei, este Balul Strigoilor. Când oamenii prind de veste că sunt căutaţi de strigoi, fac tot felul de vrăji, ung uşile şi ferestrele caselor cu usturoi ori pun rug de mure pe la icoane şi atunci necuraţii nu pot pune mâna pe uşă, ca s-o deschidă.

Ca să poată intra, strigoii cheamă lucrurile din casă, ca să vină să le deschidă: ”Oală, lingură, furculiţă ori cociorvă, deschide-mi!” Şi dacă lucrurile strigate nu sunt întoarse cu gura în jos, atunci capătă puteri de la strigoi, coboară şi le deschid uşa. Dacă însă omul este prevăzător şi ţine lucrurile din casă întoarse, atunci scapă. Se spune:

La Sânt-Andrei,

Să pui mujdei

Înlăuntru şi pe-afară,

Ca toţi strigoii să piară!

Strigoii sunt deseori confundaţi cu moroii, deşi primii sunt morţi, iar ceilalţi sunt vii. Strigoii sunt pomeniţi deseori în basmele, legendele şi baladele poporului nostru, pătrunzând şi în literatura scrisă. Se ştie că printre capodoperele lui Mihai Eminescu se află şi poemul ”Strigoii”, în a cărui acţiune este implicat şi ultimul mare preot al lui Zalmoxis. În partea a treia a poemului, autorul pune, ca motto, un fragment din ”Îndereptarea legii” (1652): ”cum de multe ori când mor oamenii, mulţi dentr-acei morţi zic se scoală de se fac strigoi”.

În credinţele românilor, Andrei nu are nicio legătură cu apostolul pe care îl serbează Biserica. Astfel, se spune că el vine în noaptea din ajunul sărbătorii sale, prin sa,t şuierând. Se ţine, pentru că, ”fiind un sfânt mincinos fără pereche, oamenii se tem să nu-i smintească; chiar pentru asta zic ei că e la 30 Noiembrie, căci de drept ar fi la 1 Decembrie, şi s-au temut că ar fi fost mişelaţi de la începutul lunii şi atunci ar fi mers cu înşelăciunea toată luna”. La Sfântul Andrei, creşte ziua cât bobul de mei.

Sfântul Andrei e Cap de Iarnă, că atunci coboară lupii din munte. E ziua când lupii se formează în potăi de câte doisprezece şi nu se despart decât în ziua de Bobotează. E primejdie mare asupra celui care ar lucra în ziua de Sântandrei. Ca să îndepărteze strigoii, oamenii, în seara de Sfântul Andrei, mănâncă un fel de turtă înmuiată în mujdei de usturoi. Se gătesc bucate cu usturoi.

Fiindcă se spune că Andrei a fost pescar, de ziua lui este dezlegare la peşte. Sărbătoarea se ţine ca să fie iarna plină de zăpadă, care aduce belşug. Sfântul Andrei se ţine pentru a trăi mulţi ani. El se serbează şi de meseriaşi, ca patron al meşteşugurilor. Se ţine ca un ajutător de noroc pentru semănături şi pomi. Se fierbe şi se împarte grâu, ca să fie grâul plin de bob. Totodată, s-a răspândit obiceiul ca, în seara de Sfântul Andrei, să se semene boabe de grâu într-un vas cu pământ, şi cum va creşte acel grâu, aşa vor fi şi grânele pe ogor; dacă va creşte frumos, şi în casă va fi belşug şi sănătate.

Tot în seara de Sfântul Andrei, se pun într-un vas cu apă crenguţe de măr, păr, vişin sau de alţi pomi, câte una pentru fiecare ins din casă. A cui crenguţă va înflori, de obicei în preajma Crăciunului, acela va fi sănătos şi va avea noroc peste an. În unele case, se ia o crăcuţă verde de măr, se pune în apă şi se lasă până la Anul Nou; dacă înfloreşte, e semn că anul care vine va fi roditor.

Sărbătoarea lui Andrei se ţine ca să nu strice lupii vitele şi să nu atace drumeţii. Cine munceşte în această zi nu e lăsat în pace de strigoi şi are vise urâte. În noaptea de Sfântul Andrei, fetele mari îşi fac de dragoste astfel: pun într-o sită usturoi şi tărâţe. Amestecul acesta stă pe masa din casă până când fetele gătesc, cu ceea ce a adus fiecare, masa. După masă, iau căţei de usturoi, îi leagă cu aţă roşie şi, ieşind afară pe întuneric, leagă un par al gardului cu ce se poate nimeri. La ziuă, fata cercetează parul pe care l-a legat; dacă acesta este drept, atunci şi viitorul soţ va fi la fel; dacă parul este strâmb sau putrezit, viitorul mire va fi urât ori bătrân.

Cu usturoi fetele ung şi obiectele de acelaşi fel cu cele ce au dispărut sau au fost furate; se crede că, în scurtă vreme, vor intra în posesia obiectelor pierdute sau furate, prin descoperirea făptuitorului. Vrăjitoarele fac ”pe ursită”, dau cu bobii şi iau mana de la vaci. Unele fete de măritat, care nu se tem de strigoi, se despoaie de tot, ducându-se, în puterea nopţii la fântână, unde aruncă tot felul de buruieni vrăjite, ca să vadă chipul ursitului sau pentru a-l aduce cât mai repede în peţit.

Când încep cocoşii a cânta, e semn că strigoii şi vrăjitoarele trebuie să lase baltă petrecerea şi să se ascundă, căci atunci coboară din cer îngerii pe care Sfântul Andrei i-a poftit la sărbătoarea lui, iar pământul, ca şi la alte mari sărbători, trebuie să fie curat.