'Telenovela Berlusconi', scene dintr-un imperiu decadent (Le Nouvel Observateur)

'Telenovela' italiană din ultimele zile, încheiată cu prăbuşirea politică a lui Silvio Berlusconi, ilustrează o Italie bolnavă, după chipul altor ţări europene, notează publicaţia franceză Le Nouvel Observateur.

Berlusconi a fost scos din joc. La finalul unei halucinante telenovele politice, bătrânul lider al forţelor de centru-dreapta italiene şi-a pierdut sceptrul de comandant, pe care l-a ţinut strâns timp de 20 de ani. L-a ţinut prin lovituri de teatru, prin bani, prin jocuri de hazard, prin talentul său şi, desigur, prin intimitatea nemaiauzită care-l lega de o bună parte dintre italieni.

Acum câteva zile, se putea credea că autoritatea sa mai ţine încă, în condiţiile în care miniştri din partidul Poporul Libertăţii (PDL) demisionau în masă din guvern, la primul fluierat al lui Berlusconi. Intenţia era clară pentru toţi: acesta dorea să scape din 'pierzania terminală' a postului său de senator.

Totuşi, lipsea o etapă: mai era nevoie de votul de neîncredere, pentru a face să cadă guvernul lui Enrico Letta. De data aceasta, consulii, chestorii, şefii de rang înalt din PDL nu l-au susţinut pe Berlusconi şi o fracţiune importantă de senatori de centru-dreapta şi-au dat votul de încredere pentru premier. În aceste condiţii, Silvio, care îşi dirija legiunile, s-a hotărât să le urmeze. După o revenire patetică, Berlusconi a făcut apel la un vot de încredere pentru guvernul Letta - scenă clasică în Imperiul Roman antic, în urma căreia liderul dezaprobat iese din scenă. Uneori cu picioarele înainte, legat de un buştean până la apele râului Tibru.

Sfârşitul 'poveştii lui Silvio' ar mai putea oferi foiletoane propice fotografilor: Izolare la reşedinţa sa din Arcore, împreună cu noua sa iubită şi câinele său Dudu? Retragere pe una dintre multiplele insule al căror proprietar este? Graţiere solicitată de copiii săi şi acordată de preşedintele republicii? Amnistiere generală de care el să beneficieze în mod indirect, pentru că închisorile ar exploda?

Potrivit Le Nouvel Observateur, necazul este că oamenii îşi vor da repede seama că Berlusconi nu se afla la originea acestui interminabil 'cutremur de palat transalpin'. Silvio nu era decât o replică barocă a acestuia, un produs teatral, un actor machiat în actor.

Adevăratul artizan este, însă, societatea italiană bolnavă, roasă de corupţie, care nu mai crede în elitele sale, al cărei tineret pleacă şi ale cărei teritorii se destramă. O ţară care îmbătrâneşte şi a cărei inteligenţă antreprenorială, una dintre cele mai creative din Europa, se descompune.

Cu Berlusconi sau nu, stânga şi dreapta au fost deja sancţionate pentru că au susţinut tentativa de redresare bugetară a lui Mario Monti, desemnat practic de Comisia Europeană. O redresare în spatele căreia se agită guvernul Letta, fără niciun rost - într-atât a fost şubrezit fundamentul politic şi social din Italia.

Ultimele alegeri din acest an au fost cele ale tuturor respingerilor. Respingerea 'Europei germane', respingerea personalului politic clasic ca martor al emergenţei polului lui Beppe Grillo, care se doreşte 'revoluţionar şi pacifist', care respinge orice instituţie politică clasică, a cărui pondere în sondaje nu pare să scadă şi care zădărniceşte speranţa unei coaliţii care să nu fie o alianţă a contrariilor stânga(dreapta.

Italia este un laborator european, aminteşte analistul Marc Lazar şi are dreptate. 'Neguvernabilitatea' ei, criza culturală a partidelor sale instituţionale, corupţia, falimentul care bate la uşă, totul face parte şi din orizontul altor ţări europene, inclusiv al Franţei, subliniază săptămânalul francez.

Inclusiv această frică de dinaintea viitoarelor alegeri, mai ales europene, care se face simţită şi în Franţa. Pentru că, în mod paradoxal, sfârşitul lui Berlusconi prevesteşte tocmai aceasta: niciun partid, în afară de cele ale lui Berlusconi şi Grillo, nu poate aspira să facă faţă sufragiului universal. Nu doar că nicio formaţiune - de dreapta sau de stânga - nu are leadership de oferit la schimb, dar mai ales vox populi nu mai este deloc previzibilă. Ea urlă într-o larmă înfundată şi poate crea, la orice consultare a sa, monştri inediţi.

Berlusconi a fost singurul care a cerut organizarea de alegeri în noiembrie. Fără îndoială, pentru că simţul raţiunii l-a părăsit pe vechiul lider, care nu se gândea decât la cum să-şi salveze propria piele şi propriul confort. Care ar fi dorit haos pentru a-şi opri prăbuşirea. A ratat. Ca şi o nouă întâlnire cu poporul, conchide Le Nouvel Observateur.