Tărâmul Fagilor
Motto:
N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde, printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.
(Mihai Eminescu – „La Bucovina”)
Bucovina, Tărâmul Primelor Cetăţi de Scaun ale Moldovei – Baia, Siret, Suceava, al marilor ctitorii voievodale, Tărâmul Poeziei lui Mihai Eminescu, al Muzicii lui Ciprian Porumbescu, al atâtor frumuseţi naturale, inclusiv al Fagilor, cum mai este denumit, cu varianta Făget!
Ceea ce este mai frumos, pentru fascinanta noastră istorie, este că toate titlurile acestui deosebit ţinut românesc vin de la daci, anume de la neamul care hălăduia pe acolo în Antichitate, COST-O-BOCI, etnonim care se tălmăceşte chiar prin „Tărâmul Fagilor” (cf. rom. gazdă; fag), căci, într-adevăr, copacul cel mai des întâlnit aici este Fagul, pe care dacii îl considerau a fi sacru, printre altele - de la statura sa falnică şi lemnul de esenţă tare.
Fagul (Fagus silvatica) este un arbore, comun în ţara noastră, din familia Fagaceae, dominant într-un întins etaj forestier, preţuit nu doar pentru lemnul său cu multiple întrebuinţări în construcţii, în confecţionarea uneltelor, mobilierului, obiectelor din gospodărie etc., dar şi pentru seminţele sale bogate în ulei. În multe zone, în absenţa unor seminţe oleaginoase, se foloseşte uleiul de jir, adică din fructele Fagului. Seminţele sunt o hrană substanţială pentru oi şi mai ales pentru porci. Frunzele au substanţe tanante. Cele crude au gust acrişor, şi unii români chiar le mănâncă.
Fagul are şi proprietăţi medicinale, cunoscute din străvechime de farmacologia noastră populară. Astfel, în unele zone, se despică Fagii groşi, se iau fâşiile subţiri de la mijloc, care învelesc măduva, se fac „ţigări” din ele şi „se fumează” împotriva năduşelii. La negi, se pune cenuşă din lemn de Fag într-o oală cu apă, se fierbe mai bine de un ceas, apoi se spală negii, de mai multe ori pe zi. Cu crengi tinere şi cu frunze se fac băi împotriva „reumei”, adică a reumatismului. Din scoarţă de Fag se fac rotiţe de mărimea buboaielor, care se pun pe acestea, apoi se leagă într-o cârpă, ce se aruncă în drum, cu nădejdea că aşa se va scăpa de ele şi că le vor lua cei ce vor desface cârpa cu rotiţe, crezând că în ea sunt bani!
Într-un colind „de moarte” din Străşeni, Basarabia, un cioban îi roagă pe ucigaşii lui să-l îngroape „la Fagul mare” şi să-i pună la căpătâi fluier de Fag, ca şi în cea mai cunoscută variantă a „Mioriţei”:
-De mă omorâţi,
Mamei să-i spuneţi
Că-s dus înapoi,
Cu alte oi!
Iar voi, ca fraţii,
Să mă-ngropaţi
Lângă cea cale,
În verdea vale,
La Fagul mare,
Sub ţol de floare!
Fluier de Fag,
Drept lângă cap.
Ca buni fârtaţi,
Voi să-mi legaţi
Fluierul meu,
Să zică mereu!
În multe ţinuturi româneşti, „Armindenul”, care se pune în ferestre şi la porţi, la 1 Florar, este de Fag. Se pun crengi de Fag la ferestre şi la grajd, în credinţa că feresc de strigoi. În unele sate din Oltenia, de pildă la Seuca, judeţul Gorj, Fagul pentru încropirea sicriului se taie şi se pregăteşte pentru îngropare după un anumit ritual arhaic. Rudele răposatului trimit în pădure cinci meşteri lemnari, ca să taie un copac, de obicei Fag, din care fac scânduri pentru sicriu, numit „tron”, iar mai demult, „lemn”. Meşterii trebuie să lucreze doar cu securea şi barda, fără alte unelte. Când îl duc din pădure, ori când e gata, dacă îl fac în curte, trei bocitoare, care cântă toate cântecele tradiţionale, îl bocesc:
-Fagule, Fagule,
Cin’ ţi-a poruncit
De mi-ai doborât
Din munţii cărunţi,
Din Fagii ăi mulţi?
-N. mi-a trimis
Cinci meşterei,
Cu securi la ei,
Cu barde la brâu;
Şi ei m-au tăiat,
Să mă facă casă,
Casă de vecie
Lui N. să-i fie!
Scoal’ N., scoală,
Scoal’ şi mi te roagă
Tot de meşterei,
Să ţi-o facă mare,
Cu nouă fereşti;
Pe una să-ţi vie
Miros de tămâie,
Pe una să-ţi vie
Ulceaua cu apă
Şi turtiţa caldă;
Pe una să-ţi vie
Şi rândul de ţoale...
Într-o variantă a acestui bocet, se spune:
Lăstărel de Fag,
Unde-ai răsărit?
De ce n-ai plesnit
Din vârf pân’ la pământ?
Eu nu mi-am plesnit,
C-am fost rânduit
Tot lui N. de casă.
Pe vremea când slavii hălăduiau la mii de kilometri depărtare de râul Tyras, cum i se spunea în vechime Nistrului, pe teritoriul actual al Bucovinei, parţial al Maramureşului, locuia neamul dacic al Costobocilor. Din nefericire, informaţiile cu privire la această populaţie sunt incomplete. Se ştie doar că, în timpul războaielor “marcomanice”, din vremea lui Marcus Aurelius, Costobocii s-au aliat cu bastarnii şi sarmaţii şi au pătruns în Imperiul Roman, pustiind provincia Moesia Inferior, Tracia, Macedonia şi Grecia, ajungând până la Elatea, în Phocida şi în Attica. Din nefericire pentru noi, au fost respinşi de romani. ZIAIS, fiica regelui costoboc PIEPORUS “Viforul”, a fost ostatică şi a murit la Roma, fiind îngropată de nepoţii săi, NATOUPORUS şi DRILGISA.
Printre altele, de la COST-O-BOCII din Nordul Daciei au rămas în româneşte numele de familie Coşbuc şi numele satului natal al lui Ciprian Porumbescu, Stupca. Aflându-mă, cu ani în urmă, în Nordul Bucovinei, la Cernăuţi, am notat şi următorul cântec popular românesc:
De la Cernăuţi la vale,
S-a făcut o trecătoare –
Trecătoarea-i printre fraţi,
Fraţii-s ca neamul de Fagi:
Când mai greu, când mai uşure,
Se vor face iar pădure -
Pădure ca din poveşti,
Cu poteci spre Bucureşti.
Aşadar, dincolo de politica oficială, poporul român a luat hotărârea definitivă că toată Bucovina, cu paradisiaca ei pădurea de Fagi, face parte din Întinsul Codru al Marii Noastre Patrii, România.
