Sub semnul marilor clasici III: Pelagius şi pasiunea pentru averi

La cumpăna dintre Antichitate şi Evul Mediu, într-o lume romană în declin moral, dominată de extravaganţă şi de lăcomia averilor, se ridică o voce austeră şi lucidă: cea a lui Pelagius (Pelagio), teolog britanic născut în jurul anului 360 d.Hr. şi activ la Roma. Format în spiritul stoic şi hrănit de învăţătura creştină timpurie, el a predicat virtutea libertăţii morale şi răspunderea omului pentru propriile fapte.

În scrierile sale, Pelagius respinge atât fatalismul păcatului moştenit, cât şi opulenţa aristocraţiei romane care îşi justifica luxul prin soiuri subtile de raţiune teologică. Pentru el, bogăţia nu este răul în sine, ci izvorul oricărei rătăciri atunci când devine pasiune — o voluptate a posesiunii care anulează dreptatea şi solidaritatea.

„Este uimitor cum anumite minţi sunt înrobite de pasiunea pentru bani”

„Este uimitor cum minţile unor oameni ajung să fie dominate de pasiunea pentru bani: merg până acolo încât afirmă că bogăţia nu dăunează nimănui. Dar nu este aceasta, oare, slăbiciunea oamenilor — să creadă că ceea ce le place lor este şi binele suprem pentru toţi? Dacă iubesc ceva până la a nu se mai putea desprinde, se conving că acel lucru este binele prin excelenţă.

Eu nu spun că bogăţia, prin ea însăşi, este o nedreptate; cred însă că, de cele mai multe ori, îşi are originea în nedreptate. Şi dacă ai vrea să discutăm cu calm, fără mânie, punând deoparte încăpăţânarea de a apăra sistemul care îţi place, dacă ai vrea să asculţi în linişte adevărul, poate aş reuşi să-ţi arăt că şi obsesia de a-ţi păzi cu încrâncenare avutul este o formă de nedreptate.”

Pelagius se înscrie aici în tradiţia profetică a înţelepţilor moralişti, de la stoici la Părinţii Bisericii. Tonul său aminteşte de Seneca în severitate, dar şi de Evanghelii în compasiune. El vede în lăcomie nu doar un viciu individual, ci o structură a nedreptăţii: o lume împărţită între exces şi lipsă, între risipă şi foame.

Despre inegalitate şi orbirea bogăţiei

„Spune-mi, ţi se pare drept ca unul să trăiască în lux şi altul să-şi câştige zilele abia supravieţuind? Ca unii să se prăbuşească sub povara banilor, iar alţii să se stingă de lipsuri? Ca unul să se îngraşe la ospeţe regale, iar altul să nu aibă hrană ieftină ca să-şi potolească foamea? Ca unul să aibă vile acoperite cu marmură, iar altul să nu găsească un adăpost să se ferească de frig? Unul stăpâneşte întinderi de pământ, altul nu are nici o brazdă de iarbă pe care să se aşeze. Unul e bogat în aur, argint şi pietre preţioase, altul suferă de foame, sete şi frig. Poate fi aceasta o ordine dreaptă?”

Această întrebare retorică, străpunsă de indignare morală, arată clar distanţa dintre credinţa trăită autentic şi abundenţa ipocrită. Pelagius nu propune comunismul averilor, ci justiţia conştiinţei: posesorul trebuie să înţeleagă că excesul unuia este adesea lipsa celuilalt.

Bogăţia ca pretext al falsului umanitarism

„Iată cel mai răspândit argument al apărătorilor luxului. Se prefac compătimitori şi spun: «Dacă am dărui totul, cu ce bani vom mai ajuta pe săraci? Cum vom hrăni flămânzii şi adăposti străinii dacă nu mai avem mijloacele pentru milostenie? Dar nu-i mişcă mila, ci teama de a renunţa la averi. Nu le pasă de cei săraci — îi folosesc doar ca pretext pentru a-şi apăra posesiunile. Nu înţeleg că, dacă unii au prea mult, este tocmai fiindcă alţii nu au nimic. Cauza sărăciei multora este bogăţia câtorva.”

În aceste cuvinte, Pelagius atinge una dintre marile tensiuni ale moralei creştine: inversarea milosteniei în ipocrizie. El denunţă falsa compasiune a celor care „ajută” pentru a-şi justifica luxul, transformând dărnicia într-un calcul.

Etica responsabilităţii personale

Pelagius, asemenea stoicilor, crede în libertatea morală a omului. Omul nu este prizonier al păcatului ereditar, ci liber să aleagă între bine şi rău, între lăcomie şi cumpătare. El cere fiecăruia să-şi asume forma proprie de dreptate, pornind de la modestia vieţii şi de la distribuirea echitabilă a resurselor.

În gândirea sa, banul nu e doar materie, ci simbol: acolo unde se acumulează fără măsură, moare spiritul; acolo unde se împarte, renaşte comunitatea.

Actualitate şi reflecţie

Astăzi, când lumea se confruntă din nou cu inegalităţi extreme, cu iluzia că prosperitatea unora nu-i afectează pe ceilalţi, discursul lui Pelagius capătă o rezonanţă neaşteptată. El nu vorbeşte despre economie, ci despre morală — iar morala este întotdeauna contemporană.

Pentru Pelagius, adevărata nobleţe constă în a trăi fără prisos şi fără dispreţ pentru cel lipsit, în justiţia cordis — dreptatea inimii.

Astfel se încheie al treilea dialog al seriei ”Sub semnul marilor clasici”, în care Pelagius ne aminteşte că bogăţia, atunci când devine pasiune, nu este rodul libertăţii, ci forma cea mai subtilă a robiei.