Stanomir: Trebuie să ne întrebăm de ce românii au vrut să-l linşeze pe Coposu, să-l strângă de gât pe Raţiu. Răspunsul e simplu

Într-un dialog amplu cu jurnalistul Cristian Pătrăşconiu, profesorul şi politologul Ioan Stanomir ridică o întrebare tulburătoare: de ce românii i-au respins, după 1989, tocmai pe cei care le apăraseră demnitatea şi libertatea? De ce Corneliu Coposu a fost aproape linşat, Ion Raţiu hulit, Elisabeta Rizea umilită, iar Doina Cornea detestată de cei pentru care luptase?

Răspunsul, spune analistul, este simplu şi dureros: comunismul a modelat o antropologie socială care a lăsat loc pentru Ion Iliescu, dar nu şi pentru aceşti repere morale.

Redăm mai jos o parte din dialog.

Jurnalist: Câţi ani ai trăit în comunism şi câţi ani aveai în decembrie 1989?

Ioan Stanomir: Aveam 16 ani.

Jurnalist: Aşadar, 16 ani ai trăit în comunism. Zilele acelea, cum ţi le aminteşti? Trebuie să fie destul de pregnante în memorie, nu? Erai în Bucureşti în zilele lui Decembrie?

Ioan Stanomir: Eram la Focşani, nu eram la Bucureşti. Plecasem înainte de Sărbători şi am prins 21-22 decembrie la Focşani şi m-am întors în ianuarie la Bucureşti. Sunt printre cei care au văzut revoluţia astfel cum a fost ea oglindită de Televiziunea Română liberă.

Jurnalist: A fost sau nu a fost revoluţie la televizor?

Ioan Stanomir: A fost în primul rând o isterie colectivă alimentată de acest organ de propagandă al Frontului Salvării Naţionale şi a fost o încercare de a captura naţiunea, pentru a permite organizarea puterii politice provizorii. Această capturare a naţiunii prin mijloace mediatice a şi permis uzurparea suveranităţii de către grupul din jurul lui Ion Iliescu.

Jurnalist: Aşadar, lectura pe care o ai vis-a-vis de primele zile ale democraţiei, sau nu ştiu cum să-i zicem, democraţiei originale, nici măcar nu era încă forjat conceptul acela, deci prima lectură merge către o interpretare polivalentă, să zic, sau polisemantică. Revoluţie până unde a fost?

Ioan Stanomir: Cu siguranţă că a fost revoluţie la Timişoara şi la Bucureşti, în alte locuri, la Cluj. Oamenii au simţit în mod autentic şi direct nevoia de a se despărţi de comunism, nu doar de ceauşism, de comunism în general. Şi cu siguranţă, că oricine merge la Timişoara – şi tu mai mult decât mine eşti legat de acest oraş – ştie că în Timişoara poţi să ai contact direct cu ceea ce înseamnă trauma revoluţiei. Acolo nu vorbim despre revoluţie în mod abstract, ci despre revoluţie în mod real, palpabil, sângeros, pe de-o parte.

Pe de altă parte, este şi problema întinderii revoluţiei. Pentru că noi am avut pierderi de vieţi omeneşti şi după 22 decembrie. Şi acolo începe de fapt cea mai complicată problemă, de a separa apele între revoluţie anticomunistă şi evenimentele legate de ceea ce noi numim în mod generic terorişti. Putem să facem distincţia în mod istoric, însă cea mai importantă distincţie, distincţia adevărului juridic, adevărului judiciar, nu va fi făcută cred niciodată.

Jurnalist: Ai avut vreodată sentimentul că înainte de revoluţie au fost întinate nobilele idealuri ale comunismului? Ştii că aşa spunea Ion Iliescu.

Ioan Stanomir: Ion Iliescu a fost cu siguranţă cineva care a fost ataşat profund de leninism şi poate şi de stalinism. Nu ştiu în ce măsură a fost ataşat de ceauşism.

A avut o relaţie, oricum, turbulentă. Dar Ion Iliescu a fost un leninisto-stalinist format politic, uman şi intelectual în această perioadă de clădire a democraţiilor populare postbelice. Ion Iliescu nu a fost niciodată ambiguu cu privire la atitudinea pe care a avut-o faţă de moştenirea comunistă. Pragmatic, în ultimul mandat, cel din 2000-2004, a încercat să exploreze alte dimensiuni strategice, şi a făcut-o cu oarecare succes. Trebuie să fim oneşti şi să spunem direct. Este vorba de deschiderea negocierilor cu Uniunea Europeană şi de aderarea la NATO.

Aşadar, ultimul Ion Iliescu, cel din 2004, apare oarecum rupt de primul Ion Iliescu postcomunist, cel din ianuarie, iunie... Decembrie este cea mai problematică dintre imaginile lui Ion Iliescu. Dar mă refer la Ion Iliescu, cel care, în calitate de şef de stat provizoriu, a instigat o parte a populaţiei împotriva opoziţiei din ianuarie până în iunie şi mai apoi, în septembrie 1991, când a instigat o altă mineriadă pentru a-l înlătura pe fostul său coleg de arme, Petre Roman.

Jurnalist: Tu îţi dai seama că noi nu avem, după 35 de ani, o istorie a acelor zile care au marcat decisiv istoria postcomunismului – istoria noastră de azi, până la urmă. Mă refer la 21-31 ianuarie, să zic, ultimele 10 zile ale anului 89.

Ioan Stanomir: Avem foarte multe documente, mărturii. Este o dificultate naturală. E greu să scrii istoria unor asemenea evenimente complicate şi traumatice, cu atât mai mult cu cât, pentru un deceniu şi jumătate, scrierea acestor texte era legată de poziţionarea pro sau contra Ion Iliescu. Acum Ion Iliescu nu mai există din punct de vedere politic.

Jurnalist: Referinţa centrală a conversaţiei noastre este "Cartea Neagră a Comunismului". Subtitlul ei: Crime, teroare, represiune. Editura Spandugino, ediţia a doua în limba română, ediţia recentisimă, apărută în 2024. Referinţa explicită şi mult mai mult implicită a acestei cărţi e comunismul şi ideea comunistă.

Pentru ideea comunistă şi pentru istoria comunismului românesc, ţi se pare că 1990 e un an poate mai important decât 1989? În 1989 cade, într-un fel să zicem, convenţional comunismul. În 1990 se întâmplă însă foarte multe lucruri la noi.

Ioan Stanomir: Sigur, 1990 este momentul în care Frontul Salvării Naţionale reuşeşte să devină noul partid-stat şi să se instaleze într-o poziţie de hegemonie pe care pare că a pierdut-o doar anul trecut, în 2024. Dar parţial, pentru că în momentul în care vorbim tot un exponent al fostului Front al Salvării Naţionale este prim-ministru al Guvernului României. Practic, istoria contrafactuală nu este posibilă.

Şi noi trebuie să înţelegem cu foarte mare sinceritate şi brutalitate că Frontul Salvării Naţionale a răspuns aproape în totalitate aşteptărilor majorităţii societăţii noastre. Majoritatea societăţii noastre era alcătuită, plămădită, modelată în perioada dintre 1965 şi 1989 şi majoritatea societăţii noastre a răspuns în mod organic stimulilor politici pe care i-a transmis Frontul Salvării Naţionale.

Oameni precum Doina Cornea, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Ana Blandiana, Monica Lovinescu nu au fost niciodată reperele autentice în jurul cărora să se adune o majoritate de români. De-abia în 1996 acea alternanţă la putere a părut să spargă monopolul Frontului Salvării Naţionale, dar este o alternanţă înşelătoare pentru că din acea alternanţă s-a ivit un Front al Salvării Naţionale încă şi mai puternic după 2000.

Aşa că trebuie să ne întrebăm: de ce românii au dorit atât de mult să-l linşeze pe Corneliu Coposu? De ce românii au dorit să-l strângă de gât pe Ion Raţiu? De ce compatrioţii Elisabetei Rizea i-au spus că era mai bine să moară decât să se întoarcă? De ce Doina Cornea a fost atât de urâtă de cei pe care a dorit să-i apere şi cărora le-a apărat demnitatea în anul 1989?

Şi răspunsul este simplu. Pentru că în formula antropologică modelată de comunism era loc pentru Ion Iliescu, dar nu şi pentru ei. Şi noi nu trebuie niciodată să subestimăm amploarea schimbărilor survenite cu precădere în ultimele trei decenii de comunism. Nu atât în deceniile de represiune, cât în deceniile de construcţie. Pentru că ele, de fapt, spun un truism, sunt complementare. Deceniile de represiune au fost ocazia, iarăşi în nişte termeni foarte cinici, a unei extraordinare mobilităţi sociale. Mobilitatea socială a fost pregătită prin represiune, după care ea a fost umplută, desăvârşită prin ascensiune.