Scriitoarea Oana Orlea, nepoata lui George Enescu, a încetat din viaţă

Scriitoarea Oana Orlea (Maria Ioana Cantacuzino), nepoata lui George Enescu, a încetat din viaţă miercuri, 23 iulie, la Maignelay-Montigny în Franţa. Aceasta a fost arestată în 1952, pe când era elevă în clasa a X-a, sub acuzaţia de complot şi acţiune subversivă împotriva statului.

Oana Orlea s-a născut pe 21 aprilie 1936, la Bucureşti, în familia Cantacuzino. Este fiica aviatorului Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi a Ancăi Dia­ma­­n­­­­di.

La vârsta de 16 ani, în 1952, a fost condamnată la patru ani închisoare, fiind acuzată de complot şi acţiune subversivă împotriva statului, pentru distribuirea de manifeste anticomuniste. Între 1952 şi 1954 a fost deţinută la Văcăreşti, la Jilava, într-un lagăr de muncă la Pipera, în croitoria puşcăriei Târgşor, în puşcăria de la Mislea, la Malmaison etc.

După ce a fost eliberată i s-a interzis să-şi continue studiile şi a muncit ca ajutor de sudor pe un şantier din Bucureşti, taxatoare la IRTA , şamponeză la Cooperativa Higiena etc.

În noiembrie 1980 s-a stabilit în Fran­ţa şi a obţinut azil politic.

A publicat în Franţa mai multe cărţi despre Gulagul românesc, dintre care cea mai celebră este "Les Anées volées – dans le Goulag roumain à seize ans", titlul în limba română fiind "Ia-ţi boarfele şi mişcă!".

În anul 2008, Editura Compania a realizat un dialog-mărturie între Oana Orlea şi Mariana Marin, intitulată "Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!", cu comentariile scriitoarei la prima ediţie a cărţii din 1991.

Experienţa m-a făcut să înţeleg cât de grav, de universal şi de fără leac este morbul superiorităţii – de arbore genealogic, de rasă, de clasă, de avere, de putere

Redăm un fragment despre modul cum a perceput Oana Orlea în 2008 situaţia din România din ultimii 70 de ani, dominată de putere şi minciună:

„Sigur că am putea acuza generaţiile dinaintea noastră – deşi nu în bloc, fireşte – că au fost conservatoare, atinse de scleroză, că au întârziat în ceţurile feudalismului, că au ţinut cu din­ţii de privilegii. I-am putea învinovăţi pe latifundiari că au adunat prea multe averi, pe politicieni că au fost găunoşi, în­guş­ti la minte, minaţi de interese personale, ca mulţi politici­e­ni dintotdeauna etc. Mai mult ca orice le putem reproşa unora ferma convingere de a fi fost superiori prin naştere, prin sângele ce le curgea în vine. Experienţa m-a făcut să înţeleg cât de grav, de universal şi de fără leac este morbul superiorităţii – de arbore genealogic, de rasă, de clasă, de avere, de putere. Un virus contractat demult şi transmis sub diverse forme, care face ravagii şi azi. Spectaculoase sunt şi revoluţiile: orop­siţii reuşesc atunci să-i doboare pe cei de sus şi se gră­be­sc să se ca­ţe­re în locul lor, cărând virusul după ei, moştenind toa­te racilele, ba mai aducându-le şi «îmbu­nă­tă­ţiri».

Ce îi reproşam mamei în fond? Esenţialul, probabil: că nu avea vârsta mea, că nu resimţea ca mine şocul celor do­uă lumi. Dar ce ştiam eu atunci despre ce resimţea ea, care, cu dinţii strânşi, mergea înainte, singură, trăgând barca pe uscat? Ge­neraţia mamei şi cea a părinţilor ei s-au trezit brusc în in­fe­rn – oameni umiliţi, spoliaţi de toate bunurile, de orice dre­pt, alungaţi din case numai cu un geamantan sau două, huliţi, aju­nşi în câteva ceasuri fără adăpost, găzduiţi de rude, de prie­teni, până când erau şi aceştia aruncaţi în stradă. Inventarul făcut la luarea în primire a unei proprietăţi este un document impresionant: veselă, tablouri, cărţi – toate adunate de gene­raţii –, arhive de familie, oi, vite, ce să mai vorbim de lucruri­le neconsemnate, care au fost pur şi simplu furate. Li se spunea şi li se repeta acestor oameni că sunt ruşinea naţiunii. Iar eu, mlădiţă a acestei ruşini, eram sfâşiată între nedumerire şi furia de a nu şti care era adevărul. Pe de o parte, mi se spunea că totul fusese roz şi idilic înainte, pe de alta, nu auzeam decât orori despre ai mei. În satul Rogoaza, bunica mea, Annie Dia­ma­ndy, clădise un cămin cultural, o casă parohială, se pregă­te­a acolo ridicarea unei şcoli – astea le trăisem doar. Şi atunci? Din ambele părţi mi se părea că sunt minţită – în cel mai bun caz, prin omisiune –, fiecare parte fiind când de bună, când de rea-credinţă. Mă pierdeam într-un labirint de întrebări fără răspuns.

Celor din generaţia mamei li s-au aplecat grumazurile până la genunchi, iar ei au trebuit să supravieţuiască astfel. Ma­joritatea celor din generaţia mea care au devenit părinţi şi-au plecat singuri grumazul atât cât au considerat ei că e necesar ca să nu aibă soarta părinţilor lor. Aici este toată deosebirea. E vorba, în fond, de condiţiile obiective de impunere a puterii prin înspăimântare. Primii au fost guvernaţi doar cu bâta sau cu patul puştii, fără a putea alege ceva; ceilalţi au fost mînaţi cu bâta şi cu morcovul, situaţie în care alegerea părea să devi­nă posibilă.“