S-a întâmplat în 20 decembrie 1989...
S-a întâmplat în 20 decembrie 1989 în Piaţa Operei din Timişoara. Mulţimea care cerea căderea regimului comunist a plecat de la Judeţeana de Partid (clădirea Prefecturii de azi) spre Piaţa Operei, unde a şi rămas după aceea.
La un moment dat, înainte de prânz, unul dintre revoluţionarii aflaţi în balconul Operei, în timp ce mulţimea scanda sloganuri revoluţionare, a amintit oamenilor că se apropie sărbătorile de iarnă, momente în care ar trebui să fim mai buni.
Glasul acestei persoane a strigat puternic îndreptându-se spre cer: “Există Dumnezeu!”. Ca un ecou, cei prezenţi în piaţă au scandat minute în şir, într-un singur glas: “Există Dumnezeu!”
Am auzit aceasta poveste cu ani în urmă de la membrii Societăţii Timişoara, in cadrul unor întâlniri de suflet între oameni cu suflet.
Discutând de curând cu redacţia Epoch Times România despre credinţa confiscată de comunism şi valorile morale uitate ale românilor – toate, valori de bază ale fiinţei umane, despre ateismul promovat sălbatic de comunism, care a devastat sufletul românului, ne întrebam dacă vreodată românii îşi vor regăsi credinţa. Ne intrebam dacă, după ce au fost atât de sluţiţi spiritual de către regimul comunist şi-au pierdut, sau uitat, pentru totdeauna valorile. Şi atunci mi-am amintit de acest episod impresionant povestit de membrii Societăţii Timişoara, care au fost martori.
Văd cu ochii minţii aceste momente şi îmi pare că aceste cuvinte au ieşit din sufletul celor prezenţi, că purtau cu ele sufletele strămoşilor care de-a lungul istoriei au luptat şi au murit pentru credinţa şi valorile pe care le-au apărat.
Asemenea lucruri apar din credinţa dreaptă, autentică, de multe ori nedesluşită, care sălăşluieşte în noi şi pe care nimeni nu ne-o poate lua, ci numai noi o putem trăda.
Şi totuşi... mulţimea care şi-a riscat viaţa pentru căderea comunismului îşi reaminteşte că există Dumnezeu, după care oamenii s-au pus în genunchi şi au rostit într-un singur glas “Tatăl nostru”. Cei prezenţi îşi amintesc că lumea plângea şi oamenii se îmbrăţişau între ei, deşi nu se cunoşteau. A fost un adevărat miracol divin, un gest din inimă pentru credinţă şi pentru Cer.
Apare din legătura misterioasă pe care o avem cu Cel de Sus, oricum s-ar numi în diferitele credinţele drepte ale umanităţii.
Şi mai văd cumva în acest episod din Piaţa Operei, o succesiune rapidă... o fărâmă de istorie... pietatea sinceră a românilor noştri în faţa Cerului şi integrarea acestui respect în viaţa de zi cu zi prin aplicarea valorilor lăsate de divin. Şi apoi, atâţia ani de teroare, atâţia oameni de valoare care şi-au menţinut credinţa, identitatea, principiile şi idealurile şi care au murit în chinuri în închisorile negre ale comunismului, dar nu au renunţat. Şi-i mai văd apoi pe cei rămaşi, derutaţi şi dezbinaţi de frică, ateism şi noţiuni false, şterşi de valori, ciuntiţi de lucrurile autentice.
Şi totuşi... mulţimea care şi-a riscat viaţa pentru căderea comunismului îşi reaminteşte că există Dumnezeu, după care oamenii s-au pus în genunchi şi au rostit într-un singur glas “Tatăl nostru”. Cei prezenţi îşi amintesc că lumea plângea şi oamenii se îmbrăţişau între ei, deşi nu se cunoşteau. A fost un adevărat miracol divin, un gest din inimă pentru credinţă şi pentru Cer.
În zilele ce au urmat acest episod s-a întâmplat din nou şi din nou, chiar şi de mai multe ori în aceeaşi zi. Părea un nou început, unul adevărat...
