România rămâne cu speranţa

Realitatea izbeşte din nou. Rubricile ziarelor de sport erau pline de declaraţii convingătoare şi optimiste. Rupem, dregem, facem, i-am bătut pe greci, în amical, cu 3-1, putem să o mai facem. Avem un lot închegat, avem maturitate, ce mai... avem echipă.

Adevărul este că nu avem, am fost cu o clasă sub Grecia la toate capitolele iar dacă vrei să ajungi la Rio îţi trebuie un tren de mare viteză, clasa I care ştie bine de unde pleacă şi unde trebuie să ajungă. Un personal însă, sau un accelerat, cu bilete ieftine, scaune murdare şi cu opriri în fiecare staţie s-ar putea să se piardă pe drum...

Am aşteptat cu toţii meciul ”cu inima la gură”. Vineri dimineaţă, parcă plutea ceva în aer şi nu era mirosul obişnuit de cafea, era atmosfera unui meci de mondiale... sau aproape de mondiale. Evoluţia României a rămas de calificări, grecii şi-au făcut treaba bine şi s-a văzut unde le e locul.

Două zeci de minute ne-a luat să ne dăm şi noi seama. Echipele jucau de parcă se ştiau de mult, puţin curajoase, puţin ignorante, sau cel puţin a noastră. Minutul 14, Samaras executa o lovitură liberă, apărarea respinge, Salpingidis pasează în adâncime iar la marginea careului, cu un pas în offsaid, stătea coşmarul elen, Mitroglou, care nu clipeşte şi înscrie. 1-0 pentru greci, tiki-taka... Barcelona...

Peste primul gol am trecut repede. Aşa-e-n fotbal îţi zici. Torje n-a stat nici el pe gânduri execută o lovitură liberă undeva din stânga, ”Motanul” se înalţă la a doua bară şi pe ”Karaiskakis” se face linişte. Linişte de 1-1.

Grecii însă arţăgoşi din fire mai ales acum pe timp de criză, îşi croiesc imediat drum spre careul nostru prin Torosidis, tot din pasa lui Samaras, apărarea noastră era pe drum, mijlocaşul centrează, vitezistul Salpingidis ajunge la minge singurel în şase metri şi... o bagă-n aţe. Aia e, 2-1, nu-i nimic, câştigăm la loz în plic. Lobonţ, spectator.

Te gândeşti că poate le mai dăm şi noi unul. Da de unde ?! Îi vezi pe ai noştri că ţin de minge, o fi 1-0 în minutul 89 şi ţin de rezultat. Să fim serioşi, la Rio vreţi voi să mergeţi ? Pe jos, nu? Şi desculţi.

Tricolorii s-au stins treptat în timp ce elenii preluau controlul, arbitrul fluiera prea cum vroia el, iar poarta gazdelor părea o amintire frumoasă, din copilărie. Meciul a continuat apatic, parcă un spin în ghete îi înţepa la fiecare pas şi îi făcea să le tremure picioarele.

Ne-a mai trezit un pic golul lor. Acelaşi traseu periculos, Samaras execută, apărarea respinge, Mitroglou înscrie. Fanii parcă s-ar fi dat jos din tribună să ţină la atacantul lui Olympiakos. Ai noştri n-au cum. Nu sunt acolo şi se vede.

Nu era de ajuns, pe final de joc Lazăr o comite şi vede al doilea galben după un gest total inutil. Acum i se va alătura lui Bourceanu în tribune pentru meciul de acasă. ”De parcă ne-am aranjat singuri”, îmi zic în gând.

Cel mai rău îmi pare de suporteri. Şi nu de ”ăia” care stau în Grecia că ei o duc bine. Ci de românii ăia mai însărăciţi care au venit atâta drum îmbrăcaţi în tricoul galben. Tricou pe care ei încă îl poartă cu mândrie chiar dacă n-au mai avut prilejul să se bucure de el la mondiale în ultimele două decenii.

Acum mulţi români dau vina pe arbitru şi poate că n-a fluierat el cel mai corect. Dar noi? Am jucat ceva?