Români de peste mări şi ţări: Sidonia Făgărăşan

Cercetătoarea Sidonia Făgărăşan, stabilită de ani de zile în Japonia, este autor-coordonator al unui articol publicat în ultimul număr Science, una dintre cele mai prestigioase reviste ştiinţifice din lume. Alături de ea, materialul este semnat de Shimpei Kawamoto, Thinh H. Tran, Mikako Maruya, Keiichiro Suzuki, Yasuko Doi, Yumi Tsutsui şi Lucia M. Kato, Sidonia Făgărăşan fiind singurul nume cu rezonanţă non-niponă dintre cele de mai sus.

O braşoveancă născută în 1965, specialist în microbiologie, se află din 1998 în Japonia, ţară care i-a devenit o a doua casă. Sidonia Făgărăşan este, din 2002, şeful Laboratorului de cercetare a imunităţii mucoaselor de la Centrul RIKEN pentru Alergie şi Imunologie, un colos în care profesează 3.000 de specialişti cotaţi la un standard ştiinţific extrem de ridicat, trei dintre ei fiind laureaţi ai Premiului Nobel.

Doamna Făgărăşan a acceptat o discuţie în care ne dezvăluie, practic, o altă lume.

- Doamnă Sidonia Făgărăşan, în primul rând, vă rog să vă prezentaţi cititorilor noştri. Când, cum şi de ce aţi ajuns în Japonia?

- Am ajuns în Japonia în 1998, într-o dimineaţă splendidă cu soare şi cireşi înfloriţi. Aveam doar un vis: să pot să fac cercetare şi să-mi pot susţine teza de doctorat în România cu minimă decenţă intelectuală. Aici am avut marea şansă să întâlnesc un om de ştiinţă absolut excepţional, o mare personalitate în domeniul biologiei moleculare şi imunologiei, un dascăl eminent şi un lider cu o personalitate impresionantă. Este vorba despre profesorul Tasuku Honjo de la Kyoto University, cel care m-a acceptat aproape instantaneu – fără recomandări, fără curriculum vitae şi liste de lucrări publicate – în echipa sa de cercetare, facilitându-mi astfel obţinerea unei burse guvernamentale de studii pentru doi ani. De la profesorul Honjo am aflat că nu este neapărat important să fii „number 1 but the only one” (n.r. – numărul 1, dar singurul) şi despre ce trebuie să posede un adevărat om de ştiinţă. şi anume, cei 6 C: curiosity, courage, challenge, confidence, concentration, continuation (n.r. – curiozitate, curaj, provocare, încredere, concentrare şi continuitate).

- De când v-a pasionat cercetarea?

- Ideea de cercetare mi-a încolţit în minte în adolescenţă, când mi-a căzut în mână absolut din întâmplare o carte scrisă de Albert Szent-Gyorgyi despre cum a descoperit vitamina C. Am fost atât de fascinată de cartea acestui mare savant, încât de atunci nu mi-am dorit decât atât: să pot să găsesc răspunsuri unor întrebări simple, dar importante.

- Ce faceţi, practic, la institutul unde lucraţi?

- A fost să fie ca încă de la început să am rezultate bune care mi-au permis prelungirea bursei pentru încă doi ani, timp în care am încercat să îmbogăţesc expertiza de biologie moleculară, în care laboratorul excela, cu cea de biologie celulară şi microbiologie. Având deja pregătirea de gastroenterolog şi de microbiolog, cu doi dascăli de excepţie de la Facultatea de Medicină din Cluj, profesorii Ştefan Popescu şi Constantin Sasca, cărora le sunt profund recunoscătoare, nu a fost decât un pas să-mi descopăr interesul pentru imunologia sistemului gastrointestinal. Astfel, m-am găsit lucrând la un proiect legat de o proteină care se numeşte AID (activation-induced cytidine deaminase) şi care este responsabilă de alterările genetice care duc la diversificarea repertoriului unor limfocite şi a anticorpilor pe care-i produc, inclusiv a imunoglobulinelor A din intestin. Cred şi acum că a fost cea mai importantă descoperire în imunologie din ultima decadă. Acum studiem îndeosebi diversitatea comunităţii bacteriene din intestin, a florei intestinale, felul în care este modulată de imunoglobulinele A sau de componente din alimente, precum şi impactul acestei comunităţi asupra dezvoltării sistemului imunitar.

- Acum lucraţi la RIKEN, un centru de cercetare foarte cunoscut, care este condus de un laureat al Premiului Nobel pentru chimie, Ryoji Noyori.

- Eu mi-am dat seama că am pornit pe drumul propriu, că am propriul meu „flag” (n.r. – steag) numai când am fost acceptată ca şef de echipă la RIKEN, poate cel mai prestigios institut de cercetare din Japonia. Cât despre preşedintele Ryoji Noyori, laureat cu Premiul Nobel pentru Chimie în 2001, am avut ocazia să-l întâlnesc de mai multe ori. Îmi amintesc că am avut emoţii extrem de mari când m-a invitat să-i prezint activitatea mea de la Kyoto – dânsul este absolvent al Universităţii din Kyoto – şi ceea ce-mi propun să fac la RIKEN. Pe lângă un intelectual şi un lider excepţional, am descoperit un om extrem de modest şi simplu care, aşa cum spunea Zeami, marele maestru al teatrului NOH, şi-a păstrat floarea tinereţii „makoto no hana”.

- E adevărat că le-aţi întâlnit pe Majestăţile lor Imperiale, Împăratul Akihito şi Împărăteasa Michiko?

- E adevărat. Profesorului Noyori îi datorez imensa onoare şi bucurie de a le întâlni pe Majestăţile lor Imperiale, Împăratul Akihito şi Împărăteasa Michiko, când au fost într-o vizită la RIKEN. Am fost copleşită când, strângându-mi mâna, Majestatea Sa Imperială mi-a spus că nu o să uite niciodată peisajele ţării mele, iar Împărăteasa Michiko şi-a amintit cât au fost de impresionaţi de mânăstirile din Bucovina, menţionând Voroneţul, Suceviţa şi Moldoviţa. Şi acum simt emoţia acelei întâlniri unice.

- Am găsit materiale despre activitatea dumneavoastră, deci, cu siguranţă, sunteţi o persoană apreciată pentru munca depusă. Cum aţi reuşit să dobândiţi respectul japonezilor?

- A fost şi este în continuare o provocare. Să te poţi menţine la un nivel la care să fii recunoscut şi respectat aici şi pretutindeni impune multă muncă, însă atunci când ceea ce faci este din pură pasiune, nici nu realizezi efortul. Mă consider un om extrem de norocos, pentru că pot să fac ceea ce îmi doresc şi ceea ce-mi place. Eu iubesc Japonia şi cred că cei din jurul meu simt asta. Spun mereu că sunt recunoscătoare ţării mele în care m-am format profesional, dar şi ţării mele adoptive care m-a ajutat să mă împlinesc profesional. Şi nu numai…

- Care este sistemul de evaluare în Japonia?

- Preşedintele Noyori este cel care îmi semnează contractul de muncă în fiecare an. Poate vă miraţi, dar la RIKEN contractele de muncă sunt doar pentru un an, cu posibilitatea de a le prelungi pe 5 ani şi, în mod excepţional, pe 10 ani sau, eventual, până la vârsta pensionării. Avem evaluări anuale, atât de către o comisie internaţională, cât şi de către una formată din directorii institutului. Chiar săptămâna aceasta, în plină criză, o să am o evaluare internă. Am simţit nevoia să spun acest lucru pentru că sunt atât de multe controverse pe tema noii legi a învăţământului şi cercetării din România.

- Cum este viaţa pe care o aveţi în Japonia faţă de cea din România? Cum arată, de fapt, o zi obişnuită din viaţa dvs?

- Nu cred că se pot face multe comparaţii între ţări şi culturi atât de diferite. O zi obişnuită de muncă la laborator începe la 9.00 dimineaţa şi se termină undeva după 9.00 seara. Chiar şi sâmbăta, când avem meeting report, seminarii sau journal club. În puţinul timp liber îmi place să citesc, mai ales istorie, şi să ascult muzică, operă, clasică, jazz. La Kyoto îmi găseam liniştea în grădinile templelor mai puţin vizitate de turişti, la Tokyo însă viaţa are un alt ritm, e o efervescenţă continuă. Este stimulativ, însă nu ştiu pentru cât de mult timp.

- Mai aveţi pe cineva în România? Mai veniţi prin ţară?

- Desigur, vin în fiecare an. Acasă, la munte, în grădina superbă a părinţilor mei, mă regăsesc cu adevărat.

- În Japonia sau, mai precis, în zona unde locuiţi există o comunitate de români? Păstraţi legătura cu ei?

- Mi-aţi întins o capcană! Mărturisesc că am mari deficienţe la acest capitol. M-am întâlnit doar de câteva ori cu românii stabiliţi în Japonia, cu ocazia unor evenimente la sediul Ambasadei României.

- Evenimentele îngrozitoare din 11 martie 2011 au zguduit toată lumea. Cum resimte societatea japoneză această tragedie, dincolo de pierderile imense suferite?

- Eu am convingerea că tragedia asta care ne-a marcat pe toţi va însemna renaşterea Japoniei. Va trezi societatea japoneză, care intrase într-un fel de somnolenţă, satisfăcută fiind de propriile rezultate, deja împăcată cu gândul că nu va mai fi a doua putere economică a lumii şi dorind doar să-şi păstreze confortul deja obţinut. Simt că se apropie momentul reformării clasei politice, căci în ultimii ani am avut nenumăraţi prim-miniştri marionetă şi o clasă politică încremenită în proiecte şi scheme învechite. Am convingerea că Japonia nu va mai fi aceeaşi după această dramă.

- V-aţi gândit vreun moment, după această tragedie, să vă întoarceţi acasă?

- De fapt, eu nu am plecat niciodată. Acum cred că pot face mai mult de aici, de departe. Poate o să vă surprindă, dar sunt la curent cu absolut tot ce se întâmplă acasă. Citesc în fiecare dimineaţă ştirile, încerc să nu pierd editorialele câtorva oameni de presă tineri, pe care-i respect foarte mult, şi sper, tot sper, ca lucrurile se vor îndrepta într-o direcţie bună. Realist vorbind însă, cred că profesorul Neagu Djuvara, căruia îi aştept cărţile cu mare nerăbdare şi bucurie, are dreptate: vor mai trece câteva generaţii până să ne revenim şi noi.

- Japonezii au o cultură şi tradiţii cu totul deosebite faţă de cele ale europenilor. V-aţi adaptat? Aţi devenit „japoneză” în toată puterea cuvântului?

- Japonia este o altă lume şi asta m-a fascinat întotdeauna. Desigur că m-am adaptat, dar nimeni nu poate deveni japonez peste noapte. Şi nici nu mi-am propus asta. Eu mă simt bine aşa cum sunt, cu slăbiciunile şi calităţile mele şi cu „modificările epigenetice” specifice naţiei noastre. Nu ştiu dacă am împrumutat ceva – probabil că da –, dar asta pot să o spună doar cei de acasă.

- Vă mulţumesc mult pentru timpul acordat.