Robert Mugabe, omul care nu a vrut să fie Nelson Mandela

Preşedintele Zimbabwe, Robert Mugabe, la fel ca liderul sud-african, Nelson Mandela, a reuşit să-şi elibereze ţara după ce a stat zece ani la închisoare şi a luptat împotriva supremaţiei albe. Însă spre deosebire de Mandela, Mugabe nu a vrut să abandoneze puterea şi să devină o figură a uniunii naţionale, notează joi ziarul ABC.

Nelson Mandela, primul preşedinte negru al Africii de Sud, a abandonat puterea la 81 de ani, după un singur mandat. Robert Mugabe, primul preşedinte al Zimbabwe după independenţa colonială, a avut şapte mandate şi speră, la 89 de ani, să mai obţină unul, în alegerile de miercuri. Ambii au luptat în tinereţe pentru libertatea şi emanciparea poporului african, dar vor ocupa pagini diferite în cărţile de istorie. În timp ce unul este venerat de toţi sud-africanii ca un erou naţional, celălalt a divizat ţara până a adus-o în pragul fracturii politice şi sociale.

Cramponat de putere, incapabil să-şi asume înfrângerea la precedentele alegeri prezidenţiale din 2008, opresor al vocilor disidente ale ţării şi revanşard cu minorităţile, Mugabe a pierdut şansa de a fi amintit ca părinte al patriei. S-a născut la 21 februarie 1924 la Matibiri, la nord-est de Harare, pe vremuri Salisbury şi capitală a fostei colonii britanice, Rhodesia. Profesor şi catolic, având şase titluri universitare, el a intrat în lupta politică la 36 de ani, alături de Partidul National Democrat. În 1964, când Mandela era condamnat la închisoare pe viaţă, Mugabe a fost trimis la închisoare pentru un discurs subversiv împotriva guvernului lui Ian Smith. După zece ani de închisoare, liderul african a părăsit ţara şi s-a refugiat în Mozambic, unde a condus gherila care lupta împotriva regimului impus de minoritatea albă în Rhodesia.

În 1979, Mugabe a revenit în ţara devenită Zimbabwe şi s-a proclamat prim-ministru, în alegerile din 1980, până când a devenit preşedinte în 1987, după crearea acestui post. În primii ani de guvernare, noul preşedinte a fost considerat unul din marii lideri africani care au ameliorat condiţiile de viaţă ale oamenilor, dar care avea curând să cadă în patima totalitarismului care l-a însoţit pe tot parcursul vieţii.

Mugabe a întreprins o ofensivă brutală împotriva opoziţiei politice condusă de Joshua Nkomo, care s-a soldat cu moartea a peste 20.000 de persoane, majoritatea de etnie Ndebele. Într-o campanie de represiune cunoscută drept 'Gukurahundi' şi condusă de o brigadă antrenată în Coreea de Nord, el şi-a anihilat toţi adversarii, forţându-i în 1987 să se integreze în partidul său ZANU-PF (Uniunea Naţională Africană din Zimbabwe - Frontul Patriotic). De atunci a câştigat sistematic toate alegerile prezidenţiale prin fraudă, intimidare şi reprimare a disidenţei.

Zimbabwe, cunoscută odinioară drept 'grânarul Africii', s-a cufundat în cea mai gravă criză din istoria sa în anul 2000, când guvernul lui Mugabe a demarat exproprierea a mii de terenuri ale fermierilor albi. Situaţia a declanşat o penurie de alimente, o inflaţie de peste 150.000 la sută şi un şomaj de 80 la sută, pe care Mugabe le-a atribuit unei conspiraţii a guvernelor occidentale pentru înlăturarea sa de la putere. Politicile de 'indigenizare' au continuat prin redistribuirea acţiunilor companiilor străine negrilor din Zimbabwe, care în majoritate au ajuns în mâinile aliaţilor politici ai ZANU-PF.

Formarea guvernului de uniune naţională, după violenţele postelectorale din 2008, când a refuzat să-şi recunoască înfrângerea în faţa candidatului opoziţiei, Morgan Tsvangirai, a adus o oarecare stabilitate economică după zece ani de criză. Reforma agrară a început să dea roade, iar de la introducerea dolarului, în 2009, producţia a crescut anual şi a devenit o sursă de venit pentru 18.000 de fermieri negri şi de muncă pentru un milion de persoane. Miercuri, Mugabe a pierdut din nou ocazia de a abandona puterea şi de a-i urma exemplul lui Mandela.