Rigoletto, cronica unui spectacol

Pe 6 decembrie, la Opera Naţională din Bucureşti a fost pusă în scenă faimoasa operă Rigoletto, o creaţie din a doua jumătate a îndelungatei cariere a compozitorului Giuseppe Verdi. Lucrarea muzicală este inspirată din subiectul dramei lui Victor Hugo Regele se amuză. Rândurile ce urmează împletesc aspectele interpretative şi muzicale cu desfăşurarea subiectului operei.

În scena de început a Actului I, ni se înfăţişează petrecerea şi excesul proprii aristocraţiei Evului Mediu, cufundată într-un ocean al desfrânării. Ducele de Mantua, întruchipat de tenorul Robert Nagy, cântă cu mare dezinvoltură aria Questa o quella, prin care îşi declară atracţia faţă de sexul frumos, orice chip ar lua. Această arie amuzantă, redată cu glas lejer şi cu o frazare bine conturată va intra într-un puternic contrast cu scena apariţiei bătrânului conte Monterone, a cărui fiică a suferit umilinţa de a fi sedusă de către duce. Glumele înţepătoare ale bufonului Rigoletto, deşi fireşti pentru natura personajului, atrag după sine cumplitul blestem al contelui, făcându-l pe bietul Rigoletto să cadă în genunchi, îngrozit.

Mergând în noapte pe străzile întunecate, Rigoletto întâlneşte un asasin de profesie, pe nume Sparafucile, jucat de basul Pompeiu Hărăşteanu. Acest duet, prin care asasinul îşi oferă serviciile bufonului se încheie prin despărţirea fără de angajamente a celor doi. Nota finală, gravă, a basului este foarte dificilă prin lungimea sa, dar frumos executată de Hărăşteanu. Clar-conturat şi sonor, acest ton final demonstrează binecunoscuta măiestrie vocală a acestui mare bas. Prin monologul aproape recitativ Pari siamo, eroul titular devine tot mai conştient de poziţia sa marginală, asemuindu-se cu asasinul obscur, singura diferenţă între cei doi constând, în ochii lui Rigoletto, în natura armei folosite: cuţitul în cazul lui Sparafucile şi vorba în cazul său.

Neştiut de nimeni, bufonul se duce la casa în care o ţine pe Gilda, fiica sa, departe de văzul şi deşertăciunile curtenilor. La întrebările tatălui, tânăra nu îi dezvăluie existenţa bărbatului misterios care o urmăreşte la fiecare drum spre biserică, spre a nu-i stârni îngrijorarea. După plecarea părintelui neştiutor, Gilda se trezeşte deodată cu ducele deghizat într-un student orfan şi sărac, peste măsură îndrăgostit de fată. Rolul Gildei îi revine sopranei Mihaela Stanciu, care oferă o interpretare plină de rafinament şi expresivitate. Duetul iubirii dintre duce şi Gilda È il sol dell'anima este unul plin de prospeţime, tenorul adoptând o voce lirică, uşoară, sugerând tinereţea, iar soprana intervenind cu multă sensibilitate. Ritmul alert al cabalettei ce urmează duetului, Addio, addio speranza ed anima, a prins în mod deosebit vocea de mare versatilitate şi uşurinţa cântului sopranei. După plecarea 'studentului' Gilda cântă aria Caro nome, sub profunda impresie sufletească resimţită odată cu aflarea primei iubiri: fermecătorul tânăr Gualtier Maldè, masca sub care se ascunde vicleanul duce. Numeroasele pasaje de coloratură sunt tălmăcite cu multă siguranţă tehnică, iar acutele sunt pline şi strălucitoare.

Rigoletto nu întârzie să reapară pe scenă. Însă, un nobil numit Marullo îi pregăteşte o farsă amară, anume răpirea fiicei sale, pe care toată lumea o luase drept amanta bietului măscărici. Boierii îl leagă la ochi pe Rigoletto care, numai după dispariţia curtenilor răuvoitori şi a fetei află adevărul şi începe a se tângui, invocând blestemul bătrânului conte de la începutul piesei. Acest motiv al blestemului domină întreaga operă, fiind un motiv central şi recurent.

Actul al II-lea începe cu aria Ella mi fu rapita!, aparţinând ducelui, care este neştiutor în privinţa crudei farse puse la cale de tânărul Marullo şi de prietenii săi. Tenorul Nagy se implică puternic în această arie, subliniind intensitatea trăirii personajului. Frazarea este puternic marcată, cu reliefarea greutăţii mesajului îngrijorării pentru soarta nefericitei fecioare şi a aspiraţiei de a o salva. Aceasta pare o tulburare de moment în sufletul altminteri superficial al ducelui de Mantua, a cărui viaţă e guvernată de simplele plăceri carnale. Aflând, însă, de farsa contelui şi de prezenţa fecioarei în palat, eroul nostru îşi revine brusc şi fuge cu voioşie spre palat, pentru a profita de proaspăt aflata comoară.

Între timp, negru de mânie, Rigoletto îşi face apariţia, totuşi păstrând aparenţa obişnuitei sale jovialităţi. În spatele măştii bufonului se ascunde baritonul Vasile Chişiu, care realizează o meşteşugită trecere de la ironie şi dispreţ, la furie necontrolată şi, în final, la supuşenie şi lamentare, odată cu realizarea de către personaj a condiţiei sale de paria. Prin aceasta, cântăreţul dovedeşte o bună cunoaştere psihologică a personajului său şi o mare expresivitate interpretativă. Monologul lui Rigoletto, Cortigiani, vil razza dannata începe furtunos, bufonul repezindu-se în ciuda neputinţei sale asupra vrăjmaşilor. Aflând de existenţa unei fiice, nobilii rămân uimiţi de această 'victorie' a unui om privit ca nedemn de a avea familie. Aici regăsim clar concepţia stratificării sociale a acelor vremuri, unde aristocraţia dispreţuia pătura de jos, exploatând-o peste măsură. După înfruntarea „asasinilor”, Rigoletto, conştient de zădărnicia luptei sale, se resemnează, apelând la mila aristocraţilor şi încheindu-şi aria cu multă sensibilitate şi duioşie în glas, într-un ton complet opus celui de furie dezlănţuită de mai înainte.

La întoarcerea Gildei, dezonorată şi temătoare, bătrânul măscărici, animat de patima răzbunării cântă alături de ea duetul Sì! Vendetta, tremenda vendetta! în care fata, plângătoare, îşi imploră tatăl furios să ierte trădarea iubitului ei. În această scenă alternează şi uneori se suprapun pasajele de duioşie cu cele de furie din discursurile cântate ale celor două personaje.

Un alt moment muzical important este monologul nostim al ducelui din Actul al III-lea, La donna e mobile, îndrăgit şi de publicul mai puţin amator de operă. Firea schimbătoare cu care etichetează el eternul feminin este, în chip ironic, o trăsătură a ducelui însuşi. Atras de către Maddalena, sora lui Sparafucile, în casa asasinului plătit de Rigoletto pentru a-l ucide, tânărul cântă cu o lejeritate deconcertantă. Robert Nagy tălmăceşte aria cu un cânt de mare eleganţă, cu lungi diminuendo-uri, şi cu o notă finală de asemenea prelungită, încheiată într-un crescendo de mare efect, ca dovadă că aplauzele nu întârzie să se facă auzite...

Întorcându-se în secret spre a-şi vedea iubitul, Gilda află de planurile asasinului de a-l înjunghia pe duce şi se hotărăşte a se sacrifica în scopul salvării lui. Curajul îi este întărit şi de afecţiunea purtată tânărului de către Maddalena, pe care fiica bufonului o sesizează imediat. După uciderea Gildei, neştiutor, Rigoletto ia sacul cu presupusul trup al ducelui spre a avea satisfacţia de a-l azvârli personal în râu. Pentru a se asigura de identitatea victimei, bufonul deschide sacul şi îşi descoperă şocat fiica, în acest răstimp auzindu-l pe duce cântând cu voioşie în depărtare. Sfâşiat de durere şi neştiind dacă ceea ce vede este realitate sau coşmar, Rigoletto ajunge să înţeleagă ce se întâmplă la auzul glasului Gildei, încă în viaţă. În acest punct începe duetul final Rigoletto - Gilda, o scenă de un înduioşător sentimentalism romantic în prim plan, suprapus unui fundal gotic şi lugubru, al furtunii. Cântul baritonului, în mare parte în piano, cu voce lejeră, este dublat de pasajele tânguitoare, sublim redate de glasul catifelat şi fluid al sopranei. Pasajele sunt legate armonios, iar pianissimo-ul din final al fetei muribunde, urmat de stingerea completă a vocii ne dezvăluie profunzimea cunoaşterii şi trăirii rolului jucat de către soprană. În clipa morţii fiicei sale, Rigoletto strigă în disperare: „Gilda, mia Gilda! E morta... Ah, la maledizione!” Reluarea halucinantă a motivului blestemului încheie opera într-o atmosferă funestă, dezolantă. În acest punct, maestrul Chişiu dezvăluie resorturi vocale nebănuite: extraordinara proiecţie a acutei finale, urmată de o coborâre tonală suprapusă acordurilor orchestrei atinge sublimul. Cadenţele instrumentale dinaintea căderii cortinei lasă spectatorii în încremenire preţ de o clipă, după un apogeu dramatic de o neaşteptată forţă, stârnind ropotele de aplauze.