"Realizaţi câţi copii sunt în pericol de a fi găsiţi spânzuraţi?" - scrisoare deschisă pentru Cioloş şi ministrul Muncii

"Stimate domnule Prim Ministru Dacian Cioloş,

Stimată doamnă ministru Ana Costea,

Vă scriu pentru că e momentul să puneţi piciorul în prag şi să spuneţi că "aşa nu se mai poate". Azi-noapte mi-a apărut pe ecranul telefonului ştirea: "O copilă de 14 ani şi-a pus capăt zilelor pentru că nu a fost lăsată să se întoarcă la familia care a crescut-o de la 7 luni. Asistenta maternală a spus că fetiţa a făcut o depresie severă" (Detalii aici). Şi până dimineaţă nu am reuşit să mai adorm.

Şi toată ziua m-a urmărit acest gând: oare copilul de numai 8 ani pe care l-am găsit plângând în hohote în urmă cu un an într-o căsuţă de tip familial pentru că fusese luat de la asistenta maternală, mai trăieşte? Atunci, un şef de complex de căsuţe m-a liniştit, eu fiind într-o monitorizare de drepturile omului inopinată, pentru că da, cu asta îmi ocup mare parte din timp, spunându-mi că "o să mai plângă două-trei săptămâni şi apoi o să-i treacă!".

Văd copii în aceeaşi situaţie din 1996 şi împreună cu colegii din organizaţia pentru care lucrez, le trimitem rapoarte şi recomandăm Ministerului Muncii şi direcţiilor pentru protecţia drepturilor copilului şi asistenţă socială, să facă ceva, să oprească aceste abuzuri.

Le-am scris şi informat şi pe unii judecători şi procurori: ascultaţi opinia copilului şi hotărâţi în interesul superior al copilului, nu în cel al managerului de caz. Da, de ce? Pentru că managerul de caz este angajatul directorului Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC). Ştiţi cine este acesta, da? Persoana numită de preşedintele Consiliului Judeţean pentru a conduce instituţia? Şi asta. Dar mai important, reprezentantul legal al copilului.

Acum, închideţi vă rog ochii şi imaginaţi-vă această copilă despre care presa a scris azi toată ziua, arătându-ne o fată frumoasă, blândă şi nevinovată. Imaginaţi-vă că sunteţi luat/ă de lângă femeia pe care 11 ani aţi strigat-o mamă. Cel care cere această măsură este însuşi directorul DGASPC, e drept la recomandarea managerului de caz. Pe managerul de caz e posibil să nu îl fi văzut la faţă vreodată.

Sau e la fel de probabil să vă fi spus că trebuie să plecaţi din casa aceea pentru că un nou-născut trebuie plasat în locul dvs care v-aţi mărit şi puteţi rezista vieţii într-o instituţie. Pentru că da, oricum am numi aceste apartamente, căsuţe, centre de plasament, într-un final rămân case de copii cu angajaţi care vin la program şi cu alţi "beneficiari" cu care trebuie să îţi împarţi viaţa.

Revin, vă puneţi toate speranţele în judecător. Acesta vă ascultă, vede că sunteţi cu psihologul DGASPC, pe care la fel îl vedeţi pentru prima oară în sala de judecată. Nu-i nimic, judecătorul stă sus la catedră cu roba neagră pe el şi dumneavoastră copil fiind trebuie să vă ridicaţi pe vârfuri pentru a vă face auzit/ă. Mai sunt şi alţii în sală, aceeaşi situaţie dar parcă nu aţi vrea să vă audă ce spuneţi. Aşadar, îi spuneţi că vreţi înapoi la aceeaşi mamă (socială). Din păcate, vă răspunde că nu se poate pentru că DGASPC nu dispune de fonduri. Da, el judecătorul. Vă treziţi brusc cu hotărârea judecătorească de schimbare a măsurii de plasament de la asistentul maternal la centrul/apartamentele de tip familial.

Citiţi şi vă înseninaţi: poate fi atacată în termen de 15 zile de reprezentantul legal. Nu, reprezentantul legal este însuşi directorul DGASPC, cel care a cerut schimbarea măsurii de plasament. Nu aveţi cui şi cum să vă mai plângeţi. Rămâneţi captivă în sistem. Colegii de la şcoală nu vă mai pot vizita, lecţiile nu vă mai atrag pentru că au trecut trei ani şi aveţi şi un diagnostic: depresie severă. Nu aveţi un terapeut şi nu vedeţi o cale de ieşire aşa că într-o zi preferaţi să renunţaţi.