Răul României de azi: o mafie camuflată în partid
Am semnat şi eu, ca mulţi alţii, după cea de a doua condamnare penală a lui Dragnea, scrisoarea societăţii civile prin care se cerea demisia acestuia din funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor. Am semnat-o, fără să fiu convins că eliminarea lui din funcţiile publice ar rezolva în mod radical problemele României de azi.
Ştiu, îndepărtarea unui personaj atât de nociv ne-ar smulge un oftat de uşurare. Ne-am trage oleacă sufletul, ne-am ostoi după o vreme umilinţele înghiţite în acest an şi jumătate, am reuşi poate să uităm cu timpul ruşinea de a fi fost conduşi de un personaj subaltern carent în vorbire, care confundă potlogăria cu afacerea şi vătăfia de judeţ cu cariera de om de stat. Dar după toate astea, puroiul la vârf s-ar reface negreşit, generat de alt microb născut din aceeaşi plămadă a răului. Va purta alt nume: după „microbul” Ion Iliescu, inculpat pentru crime contra umanităţii (şi oare nu el, sub demagogia lozincii „Nu ne vindem ţara!”, a dat pe mâna securiştilor punctele-cheie ale economiei româneşti?), a venit „microbul” Năstase, arhitectul reţelei de drenat bani a partidului; după „microbul” Năstase a venit „microbul” acoperit Ponta, „baschetbalistul”, care minţea (vorba lui Vlad Zografi) şi când îl întrebai cât e ceasul. Cred că n-aţi uitat nici azi frisoanele care ne-au zgâlţâit în 2014 la gândul că pe mâinile unui astfel de impostor zglobiu ar fi ajuns preşedinţia ţării. După „microbul” Ponta, a venit „microbul” Dragnea (despre care am vorbit mai sus); iar după „microbul” Dragnea…
Acum alegeţi dumneavoastră: l-aţi prefera pe Nicolicea, cu limbaj şi apucături de miliţian? Pe Şerban Nicolae, grobian şi lesne jignitor de femei? Pe Tudorel Toader, specializat în prostituarea ştiinţelor juridice? Adevărul e, prieteni, că feţele răului odată intrat în lume printr-o falie a societăţii sunt fără de număr. Sunt jucăuşe, variate şi colorate ca bucăţile de sticlă ale unui caleidoscop. Dar sunt, toate, făcute din aceeaşi sticlă de proastă calitate. Sunt ca nişte flori de câmp strânse într-un mare buchet care însă miroase a pucioasă. Buchetul se cheamă PSD. Florile răului poartă numele pe care le-am înşirat mai sus şi altele, încă neştiute, care vor mai răsări din sămânţa pământului bine îngrăşat cu aşa-zisa iubire de ţară a „partidului” nostru majoritar.
Mă pregăteam să scriu rândurile acestea, când un comentariu, semnat Josef Svejk, la un text pe care l-am publicat în urmă cu câteva zile pe Contributors, mi-a formulat întocmai gândul: „Până la urmă problema nu e atât Dragnea, cât PSD-ul în sine. Persoana lui Dragnea şi soarta sa sunt lipsite de relevanţă. Şi dacă îl trăzneşte fulgerul mâine, nimic nu se va schimba în bine”. Ideea că răul se află în structură, şi nu în accidentul persoanei pe care aceasta o generează, e dealtfel în mintea multor români. Am trăit mulţi dintre noi răul ăsta pe pielea noastră, când partidul comunist a pus mâna pe ţară. După Dej a venit Ceauşescu, iar după Ceauşescu, dacă nu dispărea comunismul, ar fi venit „Nicuşor”. Comunismul e singurul sistem politic din lume în care dispariţia unui dictator nu atrage după sine dispariţia dictaturii. El este o dictatură în formă continuată, complet diferită de dictaturile punctuale. Hitlerismul, franchismul etc. au dispărut odată cu Hitler sau Franco. Comunismul sovietic nu a dispărut odată cu Lenin. Au urmat, generaţi de aceeaşi structură, Stalin, Hruşciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov… Prin alcătuirea lui diabolică, comunismul generează la nesfârşit primi-secretari de partid care perpetuează sistemul. Nu longevitatea liderului contează, ci a partidului. Comunismul are, ca balaurul din poveste, mai multe capete. Nu ajută la nimic să retezi un cap, trebuie anihilat balaurul în trupul şi în inima lui.
Când comunismul s-a prăbuşit în Estul Europei, a pierit balaurul, nu a căzut doar unul dintre capetele lui.
Tehnica de perpetuare a structurii şi de încatenare a liderilor a fost preluată de PSD de la PCR. Dar în timp ce partidele comuniste sunt mafii care joacă pe o scenă din care pluralismul politic lipseşte pe faţă, PSD este o mafie care evoluează într-o societate în care, deşi decorul democraţiei şi pluralismul sunt prezente, democraţia reală e doar simulată. Decorul e cel important. El camuflează mafia, el e masca menită să dea onorabilitate unor pungaşi care apar pe scenă nu ca devastatori de bugete, ci ca parlamentari, miniştri, avocaţi ai poporului, preşedinţi ai Curţii Constituţionale, ai televiziunii publice, ai CNA-ului, funcţionând într-o democraţie închipuită. Decorul e atât de bine făcut, încât dă iluzia (o vreme chiar şi la Bruxelles) că ar fi un peisaj natural, chiar dacă el rămâne un simulacru, o simplă butaforie.
Trecut prin metamorfoze onomastice şi prin vreo şapte preşedinţi, PSD nu şi-a schimbat nici o clipă esenţa şi tehnicile mafiotice de conducere, jaf şi îmbogăţire. Le-a rafinat doar. De aceea, la mitingul organizat de USR în faţa Parlamentului în ziua moţiunii de cenzură din 27 iunie, s-a strigat „Afară cu PSD din ţară!”, iar sloganul care s-a auzit cel mai mult în manifestaţiile din acest an a fost „PSD ciuma roşie”. Sintagma „ciuma roşie” trimite în primă instanţă la ideologia comunistă. Lucru, desigur, incorect. PSD nu este un partid comunist, nici un partid socialist şi, cu atât mai puţin, un partid social-democrat. PSD este o mafie camuflată în partid a cărei singură „ideologie” este lăcomia şi a cărei pragmatică e furtul.
Voi face acum o digresiune despre ceea ce am numit cu altă ocazie „fiara lăcomiei”. Spuneam atunci că fiara lăcomiei, care se ascunde în viscerele fiinţei umane chinuind-o în cele mai hidoase chipuri, e veche de când lumea. Ea nu poate fi domesticită cu vorbe frumoase, cu precepte de morală sau religie, cu aluzii la ruşine şi cu trimiteri la cantitatea de suferinţă existentă pe lume. Fiara lăcomiei se trezeşte în mai toţi oamenii care vin în contact cu locurile unde apar banii. Fiara lăcomiei nu poate fi ţinută în frâu decât de reguli, legi şi justiţie. Trebuia cumva controlată şi supravegheată natura umană muşcată, imediat după „izgonirea din rai” – când fluviul istoriei a început să alerge vesel printre măceluri, jafuri şi urgii de tot soiul – de fiara lăcomiei. Din această pricină s-a născut în societăţile moderne „statul de drept”. Din cauza asta Uniunea Europeană ţipă întruna înspre câteva ţări din Estul Europei „justiţie, justiţie, justiţie!”.
Fiara lăcomiei a convieţuit în aceşti 28 de ani cu clasa politică a României. Dar nicăieri mai mult decât cu PSD. Nu pot să uit vorbele pe care mi le-a spus Radu Vasile, prim-ministru între 1998-1999, la vreun an-doi după ce PNŢCD-ul plecase de la guvernare şi Iliescu redevenise preşedinte, iar Năstase, prim-ministru: „Furam şi noi, domnule Liiceanu, dar furam ca găinarii. Ăştia fură ca profesioniştii.”
Nu e întâmplător că Dragnea a apărut când puroiul s-a copt. Când furtul a luat amploare de la o generaţie de pesedişti la alta şi a devenit parte componentă a guvernării, când punctele de drenaj a banilor publici s-au înmulţit, când nici o investiţie publică,de la sălile de sport ale lui Năstase şi până la panseluţele lui Robert Negoiţă, nu a scăpat nedijmuită. Şi când, iată, braţul Pavel şi insula Belina urmau să fie date cu chirie în eternitate unei firme teleormănene. Când, în fond, în mod concertat, ni se pregătea statutul de iobagi pe moşia PSD-ului.
Noutatea cu care a venit Dragnea în istoria PSD ţine de tehnicile puse la punct pentru a fi evitată încătuşarea fiarei lăcomiei în reguli, legi şi justiţie. Spre deosebire de predecesorii săi, Dragnea s-a văzut pus în situaţia de a evolua pe un teren pe care ei nu-l cunoscuseră: DNA-ul şi judecătorii au aruncat abia în anii din urmă lasoul spre gâtul fiarei lăcomiei. Ea apucase să devoreze cam toată bogăţia ţării.
Nu le vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători magistraţilor noştri că au aruncat lasoul asupra fiarei lăcomiei, fie şi în acest ceas târziu al lungii noastre tranziţii. Ajunşi în acest punct, Dragnea-şi-ai-lui nu au găsit decât o singură ieşire: să pună la cale distrugerea regulilor, legilor şi justiţiei spunând că ameliorează regulile, legile şi justiţia. Ingeniozitatea constă, printre altele, în faptul că, în această operă de devastare a justiţiei, a fost cooptat un jurist care, de câte ori ia cuvântul, înainte de a trece la speţă, îşi trece în revistă cariera strălucită. Lucrurile se petrec cu el exact ca într-un dialog din Platon: „Nu va minţi oare mai bine cel care ştie adevărul decât cel care-l ignoră?”, îl întreabă Socrate pe unul dintre interlocutorii lui. Oare nu cel care ştie să facă cel mai bine binele e cel în stare să facă cu maximă competenţă răul? Când e vorba de a amputa un picior (dar nu pentru a curma răul, ci pentru a-l genera), cel care o va face cel mai bine nu va fi oare un medic bun mai degrabă decât unul prost?
Or, asta se întâmplă în clipa de faţă în România: fiara lăcomiei este eliberată din chinga justiţiei sub auspiciile justiţiei. Un jurist-ministru şi o armată de avocaţi (aflaţi în culise) ai infractorilor vin şi ne spun, prin gura clienţilor lor parlamentari, că ameliorează justiţia când de fapt o distrug. Fiara lăcomiei are colţi şi ghiare de oţel. Cu ele smulge prada şi tot cu ele se apără. PSD-ul condus de actualul său şef este această fiară a lăcomiei care, după ce a prăduit România, se luptă cu colţii şi ghiarele pentru a nu fi prinsă în lanţurile justiţiei. Sau, odată înlănţuită, pentru a scăpa din ele. Iar în această luptă finală, ea e pornită să sfâşie tot ce-i iese în cale. Asta înseamnă „până la capăt” în mentalitatea lui Dragnea-şi-ai-lui.
Preluat sub permisiunea contributors.ro. Articolul original poate fi găsit aici
