Povestea regelui care a ordonat uciderea tuturor vârstnicilor din ţinutul său. Cum l-a oprit o bătrână mamă?
Un fermier sărac locuia cu bătrâna sa mamă, o văduvă blândă şi înţeleaptă, la poalele unui munte înalt şi impunător.
Deşi nu aveau multe bogăţii materiale, cei doi îşi trăiau zilele în pace, trudind pentru hrană pe micul lor teren care le oferea grâne suficiente pentru a supravieţui pe parcursul anului. În ciuda lipsurilor, trăiau în armonie şi fericire, mulţumiţi cu ceea ce aveau şi împliniţi prin prezenţa celuilalt.
Fermierul şi mama sa erau oameni paşnici, smeriţi şi fericiţi.
Oraşul din apropiere, numit Shining, era însă un loc întunecat, guvernat de un conducător crud şi nemilos, a cărui frică de îmbătrânire şi pierderea puterii îl transformase într-un despot neînduplecat. Îngrozit de ideea bătrâneţii, acesta a emis o lege cumplită: fiecare familie trebuia să îşi omoare bătrânii, ca să nu mai fie niciodată martor la semnele trecerii timpului. Legea sa crudă a adus teroare în inimile oamenilor şi multe familii, neavând de ales, şi-au abandonat părinţii în locuri pustii, lăsându-i pradă sorţii.
Pentru fermierul sărac, această veste a fost ca o lovitură mortală. Îşi iubea nespus mama, femeia care îi dăduse viaţă şi care îi fusese mereu alături. Totuşi, frica de consecinţele nerespectării poruncii l-a împins să se gândească la un mod cât mai puţin dureros de a îndeplini ordinul necruţător. Într-o seară, după ce şi-a terminat munca pe câmp, fermierul a pregătit puţină hrană pentru drum: a luat orez nedecorticat, l-a fiert şi l-a uscat, legându-l într-o pânză pe care a pus-o pe umăr, împreună cu un ulcior plin cu apă proaspătă.
Cu inima grea, şi-a ridicat mama în spate şi a început să urce pe cărările abrupte ale muntelui. Drumul era lung, stâncos şi periculos, iar cei doi au trecut pe lângă vânători şi tăietori de lemne care, privind în tăcere, îşi imaginau probabil destinaţia lor tragică. Fermierul, însă, nu se mai gândea la pericolele muntelui sau la necunoscut. Singura lui durere era ideea de a-şi lăsa mama să piară în acea pustietate.
La un moment dat s-au rătăcit, dar fermierului nu i-a păsat că merge pe un drum neumblat.
A continuat să urce spre vârful muntelui.
Muntele, cunoscut sub numele de Obatsuyama – „muntele abandonării bătrânilor” – era un loc de coşmar pentru mulţi. Dar mama fermierului, deşi slăbită de ani, avea mintea ascuţită şi ochii vioi de grija pentru fiul ei. Observând tulburarea acestuia în timp ce îşi pierdea direcţia pe potecile neclare, cu înţelepciunea specifică bătrânilor, ea a început să rupă crenguţe şi să le arunce la fiecare pas, pentru a crea o cărare care să-i arate fiului calea de întoarcere. Gestul ei tăcut şi plin de iubire a fost poate ultimul ei dar.
Când au ajuns în vârful muntelui, fermierul, sleit de puteri, dar mai ales sfâşiat de durere pentru că urma să-şi abandoneze fiinţa cea mai dragă, a pus jos orezul şi apa şi a amenajat un culcuş din ace de pin pentru mama sa. Cu lacrimi în ochi, şi-a înfăşurat mama cu grijă în haina ei căptuşită, ca să o protejeze de frig, apoi şi-a luat rămas bun cu inima grea.
Mama sa, însă, nu se gândea la sine. Cu o voce blândă, dar fermă, i-a spus: „Fiul meu drag, drumul de munte este plin de pericole, nu te pierde pe cărările lui încurcate. Urmează crenguţele pe care le-am lăsat în urmă, ele îţi vor ghida paşii spre casă.”
Surprins şi profund mişcat, fermierul a privit înapoi şi a desluşit cărările pe care urma să se întoarcă acasă datorită urmelor lăsate de crengi. Abia atunci a înţeles sacrificiul făcut de mama sa pentru el, văzându-i mâinile zgâriate şi murdare. Cu ochii înlăcrimaţi, s-a plecat în faţa ei, plin de respect şi recunoştinţă.
Nu putea să o lase acolo.
Hotărât, a ridicat-o din nou în spate şi a pornit înapoi, simţind cum, de data aceasta, greutatea pe care o purta era uşoară, ca şi cum povara de pe suflet i-ar fi fost ridicată. Au coborât muntele sub lumina palidă a lunii iar când au ajuns la mica lor colibă, fermierul şi-a ascuns mama într-un subsol secret aflat sub podeaua bucătăriei, unde se păstrau alimentele.
Fiul avea grijă ca mama lui să aibă acolo tot ceea ce îi era necesar, dar mereu era atent să nu fie descoperiţi.
În acest fel au trecut câteva luni iar fiul tot spera ca porunca nemiloasă a conducătorului să fie într-o zi uitată. Din nefericire, răutatea celui care a adus enorm de multă suferinţă oamenilor din ţinut a născocit un alt ordin absurd. Voia ca poporul său să îi ofere în dar o frânghie făcută din cenuşă. Toată lumea era îngrozită pentru că ordinul trebuia respectat. Nimeni din toată aşezarea Shining nu ştia cum să facă o funie din cenuşă, iar panica se răspândise din nou.
În disperare, fermierul i-a povestit mamei sale despre acest nou ordin. Mama sa, în înţelepciunea ei, i-a oferit un sfat neaşteptat: „Fă o frânghie din paie şi întinde-o pe un rând de pietre plate, apoi dă-i foc într-o noapte fără vânt.”
Fiul a adunat oamenii şi au lucrat împreună pentru a face exact cum spusese mama sa. Când focul s-a stins, o funie perfectă din cenuşă a apărut aşezată pe pietre.
Conducătorul, văzând aceasta, a fost impresionat şi a cerut să afle cum de fermierul a găsit o soluţie atât de înţeleaptă. Fermierul, cu inima deschisă, i-a spus întregul adevăr despre mama sa.
Cel care până nu demult dăduse multe porunci nemiloase, tulburat de această poveste, a reflectat îndelung şi, în cele din urmă, a spus: „O minte strălucită nu vine doar din tinereţe şi forţă. Odată cu coroana de zăpadă vine şi înţelepciunea.”
În urma acestui moment, legea îngrozitoare a luat sfârşit, pierzându-se în timp, iar oamenii au început să-şi preţuiască bătrânii din nou. Cruzimile din trecut au rămas departe în urmă, faptele petrecute s-au transformat în legendă iar pacea s-a aşternut din nou peste oraş.
