Povestea medaliilor – Lotul feminin de gimnastică

Niciodată nu a avut România o echipă feminină de gimnastică atât de „ciudată„ şi lipsită, teoretic, de omogenitate. Şi asta pentru că avem cinci fete cu vârste între 15 şi 25 de ani, trei generaţii care au pornit la drum în momente diferite, cu antrenori diferiţi şi obiective diferite. Cătălina e şefa, Sandra o secondează, iar micuţele Didi, Larisa şi Diana completează o echipă care, pentru mulţi, şi-a depăşit condiţia obţinând bronzul olimpic la Londra.

Diana Bulimar: Îmi place să deschid concursul pentru România

Este micuţă-micuţă, ca un bibelou, i se spune Didi – „Atunci când am venit în lotul naţional eram mai multe Diane. Şi pentru că eu eram cea mai mică, pentru a ne deosebi mie mi s-a spus Didi. Şi aşa mi-a rămas” – şi face gimnastică de pe vremea când abia împlinise patru ani. Diana Bulimar este una dintre componentele echipei feminine de gimnastică medaliată cu bronz la Londra 2012.

Când s-a apucat de gimnastică nu avea nici un idol. “Vă daţi seama că nu aveam cum să am la vârsta aia un model pe care să încerc să-l copiez. Mai târziu au apărut mai multe foste gimnaste pe care le admiram, Nadia Comaneci sau Andreea Răducan”, spune Didi, care are nervii tari şi spune că îi place să fie cea care “deschide balul” la fiecare competiţie. “Îmi place să fiu prima, să deschid concursul pentru România. Şi de obicei încerc să am un exerciţiu sigur, mie îmi place să fiu prima şi să îmi fac treaba cât mai bine. Nu se poate spune că întotdeauna e un avantaj, pentru că mai trebuie să aştepţi şi exerciţiile celorlalte gimnaste”.

Nu resimte foarte tare depărtarea de casă. “Ne-am obişnuit de atâţia ani departe de părinţi, în cantonamente. În plus există telefoane, vorbim foarte des. Aşa că nu ne simţim foarte departe de ei”. Mai mult, spulberă mitul cum că ar avea “interzis” la mâncare. “Nu există ceva anume care să nu avem voie să mâncăm. Nu e aşa cum se spune că suntem la un regim continuu. Cerem antrenorilor şi avem voie orice, chiar şi dulciuri. Totul e să nu fie nimic în exces”.

Deşi majoritatea sportivilor au anumite superstiţii înainte de concurs, Didi spune că pe ea nu o influenţează astfel de lucruri. “Nu sunt deloc superstiţioasă. Am grijă însă ca de fiecare dată să am totul pus la mine, să nu-mi lipsească nimic. Dar nu am un obiect anume la care să ţin sau ceva de genul ăsta. Pot spune însă că sunt credincioasă şi că mă rog înaintea fiecărui concurs important”.

Sandra Izbaşa: Dacă nu ar fi fost gimnastica, ar fi făcut handbal

Se pare că vârsta de patru ani este una propice apropierii de gimnastică, Sandra Izbaşa intrând şi ea pentru prima oară într-o sală sportivă la această vârstă. Acum, spune că dacă nu ar fi fost gimnastica, atunci cu siguranţă ar fi făcut handbal…

Cariera Sandrei a avut, practic, două începuturi: primul, la patru ani, când a descoperit gimnastica; al doilea, la 19 ani, când a revenit în activitate după o accidentare gravă (ruptură la tendonul lui Ahile) care a ţinut-o în afară arenei pentru mai bine de un an. Mulţi au crezut că nu mai are nici o şansă să revină la nivel înalt, dar a reuşit. “Dumnezeu mi-a dat, practic, a doua şansă de a face gimnastică şi am fructificat-o din plin”, spune Sandra.

Are o mulţime de medalii, dar aurul olimpic este cea la care ţine cel mai mult. “Aurul olimpic este ceva de care lumea îşi aminteşte mereu”.

Larisa Iordache: Nu-i place să stea locului

Fiind cea mai mică din lot, i s-a spus imediat “Pici”. Are însă şi o poreclă care o caracterizează şi mai bine: “zvârluga”. “Aşa sunt eu de mică. Nu mi-a plăcut niciodată să stau locului. Tot timpul trebuia să fac ceva. Se întâmplă însă, uneori, ca din cauza acestei dorinţe de a face foarte multe să nu fie chiar aşa bine. Antrenorii îmi atrag de multe ori atenţia asupra acestui lucru şi au perfectă dreptate. Sunt prea agitată, iar uneori greşesc exerciţii sau execuţii simple care în condiţii normale îmi ies şi cu ochii închişi”, spune Larisa Iordache, care preferă solul şi bârna. “Mi-a plăcut mereu să concurez la toate aparatele în egală măsură, dar am şi eu preferinţele mele. Bârna şi solul sunt două dintre aparatele unde mă simt de minune. În afară rezultatului pe echipe şi a celui de la individual compus, la aceste două aparate îmi doresc să fac o treabă bună”.

Dumnezeu mi-a dat, practic, a doua şansă de a face gimnastică şi am fructificat-o din plin

O consideră pe Mariana Bitang ca o a doua mamă. “Ţine foarte mult la mine. Dar şi eu la dânsa. M-a ajutat enorm de mult să fiu unde sunt acum din punctul de vedere al pregătirii. Şi domnul Bellu la fel. Sper să nu-i dezamăgesc”.

Cătălina Ponor: Poate face oricând un film cu povestea vieţii sale

Revenirea Cătălinei Ponor poate fi considerată una dintre cele mai surprinzătoare din istoria gimnasticii. Fosta campioană olimpică de la Atena 2004 se lăsase de gimnastică, iar după patru ani de inactivitate s-a decis să încerce din nou. Şi a reuşit! La 25 de ani, “Regina bârnei” impune reguli noi într-un sport în care performanţele se opresc la 18-19 ani din cauza retragerilor timpurii.

Mulţi nu i-au acordat nici o şansă în gimnastică, dovadă stând faptul că nu are medalii la juniori şi nu s-a pregătit de mică cu lotul de la Oneşti sau Deva. Abia în 2002 a fost remarcată de Bellu şi Bitang, care au luat-o în echipă şi au urcat-o la statutul de stea la Olimpiada de la Atena, unde Cătălina reuşea tripla de aur: echipe, sol şi bârnă. Era o satisfacţie imensă şi bucurie pentru ca echipa a triumfat din nou, ca şi cum am fi preluat de la generaţia precedentă această îndatorire. Dar nu a fost uşor să gestionezi aceste performanţe la 17 ani, explică ea.

Plecarea de la lot a cuplului Bellu-Bitang duce la destrămarea echipei olimpice de aur şi la retragerea Cătălinei. Timp de patru ani Cătălina şi-a căutat drumul în viaţă. A participat în spectacole demonstrative, a fost antrenoare, în Statele Unite ale Americii la clubul Teodorei Ungureanu, aproape de New York, a încercat şi diverse meserii în România, dar nimic nu a mers. În iulie 2010, odată cu reîntoarcerea la lot a cuplului Bellu & Bitang, refuză propunerea de a reveni la echipă. M-a surprins acea discuţie cu ei şi îmi amintesc că eram foarte categorică, nu doream să revin. Nu ştiu ce s-a schimbat între timp, poate mi-am dat seama că încă mai pot scoate rezultate, că pot să fiu la fel, dacă nu mai bună decât la Atena, spune ea.

Dar la începutul lui 2011 vine singură la sala de antrenamente, alegând viaţa dură de cantonament, regimul strict de pregătire şi munca asiduă de recuperare a exerciţiilor. Iar minunea se întâmplă. Recuperează fantastic, devine lideră echipei şi înregistrează un adevărat triumf la Europenele de la Bruxelles: aur cu echipa, aur la bârnă şi argint la sol. “Cea mai importantă a fost medalia cu echipa. De când am venit în prima zi şi am călcat în această sală mi-am dorit ca echipa să fie unită şi să ne încurajăm una pe alta. Acest lucru s-a văzut la Europene şi asta e tot ce contează pentru mine”, spune Cătălina.

Incredibil, dar Cătălina a anticipat perfect concursul olimpic pe echipe de la Londra. Nu trebuie să ne temem. Chinezoaicele au un plus pe un singur aparat – paralelele – noi avem un plus pe trei aparate, bârna, săriturile şi solul, care sunt destul de tari, şi cu care putem să compensăm paralelele, care ne trag în jos. Cum le-am putea bate pe chinezoaice? Cu siguranţă!”, spunea Ponor cu numai 48 de ore înaintea startului. Şi aşa a fost, România a învins China!

Diana Chelaru: Impresionată de Nadia

După zece ani de gimnastică, Diana concluzionează: Mi-a fost greu la început. Acum îmi este mult mai uşor, fără crispare, nu mai am emoţii. Singurul aparat care îi mai dă un pic de nesiguranţă în picioare este bârna. Orice gimnastă are emoţii la acest aparat. Este imposibil, orice ezitare te poate arunca de pe aparatcompletează Diana, care nu putea avea un alt idol decât Nadia. “Ne-am întâlnit prima dată când i-am construit statuie. Îmi aduc aminte când a venit că am ieşit toate fetele în costumele de gimnastică. Era un frig. M-a luat în braţe!”