Pianistul Radu Lupu: „O poveste trebuie spusă irezistibil şi convingător”

În ultimii 20 de ani, pianistul român Radu Lupu a ales să nu facă nicio înregistrare muzicală. El nu permite înregistrări radio ale pieselor sale, nu dă interviuri de presă şi nu e aproape deloc prezent pe social media. Asta a făcut ca spectacolele sale să fie cu atât mai apreciate.

El se refugiază în muzică precum un ermit în recluziune. Uitând de restul lumii, străluceşte nu prin detaliu, prin forţă sau prin digitaţie, ci prin linie şi mai ales prin sonoritatea de o puritate celestă, calculată miraculos, la miligram. Semenii lui vin în număr mare la concert, încercând să sesizeze în arabescul unei fraze secretul acestei culori sonore. Dar pianistul nu recurge niciodată nici la cel mai mic trucaj: este mai mult un artizan decât un magician.

În timp ce cântă, Lupu proiectează starea celei mai adânci contemplări şi sensibilităţi din viaţa interioară a unei compoziţii muzicale. Repetiţiile motivice devin perceptibile ca rime; ceea ce este important structural se diferenţiază de ornamente, întinderea şi contracţia timpului muzical dobândeşte o logică internă şi o viaţă, apare structura muzicală care respiră. Forţa volumului are un efect redus asupra acestor procese muzicale. În schimb, acestea devin audibile prin intensa atenţie pe care Lupu o acordă piesei, remarca pianistul Kirill Gerstein. Pentru acesta, Moment Musicaux al lui Schubert, interpretat de Radu Lupu, într-un recital la Madrid, a fost o experienţă imaterială: „Din cauza momentelor de linişte din pauze şi a spaţiilor dintre notele descrescătoare ale pianului, era de ca şi cum urechile ar fi gustat aerul”.

"Este practic ne-corporal. Materialul său este transparent. Este aer sonor. Este aproape Natura însăşi", spunea Gerstein, citând dintr-o scriere despre arta muzicală a compozitorului italian Ferruccio Busoni.

Auzindu-l pe Lupu, care transformă aerul în muzică, mai scrie Gerstein, simţi magia unui artist absorbit atât de intim de experienţa sa. Paradoxal, acest sentiment de intimitate nu este diminuat de prezenţa celorlalţi în sala de concert, ci, dimpotrivă, devine mai mare prin ascultarea împreună. Interpretarea lui îmbrăţişează şi învăluie întreaga sală de concert în mister şi căldură.

Nu este un lucru obişnuit ca un artist să-şi descrie idealurile muzicale, şi este chiar mai puţin obişnuit ca să trăiască la înălţimea lor. Într-unul din rarele sale interviuri, din 1992, Lupu îşi descrie propriile aşteptări de interpretare muzicală: "Este o bogăţie de experienţă şi de fantezie, precum şi o capacitate de a transporta. Artistul ar trebui să aibă propria voce. Toată lumea spune o poveste în mod diferit, iar acea poveste trebuie spusă irezistibil şi spontan. În cazul în care nu este irezistibil şi convingător, este fără valoare ... "

Născut în 1945, la Galaţi, în familia avocatului Meyer Lupu şi a profesoarei Ana Gabor, începe să studieze pianul, la vârstă de 6 ani, cu Lia Busuioceanu şi la vârsta de 12 ani debutează cu un program complet de muzică compusă de el însuşi. După absolvirea Şcolii Populare de Artă din Braşov, îşi continuă studiile la Bucureşti, cu renumita Florica Musicescu, mama spirituală a lui Lipatti, şi cu Cella Delavrancea. La 16 ani, în 1961, primeşte o bursă la Conservatorul din Moscova, unde va studia 2 ani cu Galina Eghiazarova, apoi cu Heinrich Neuhaus şi, mai târziu, cu Stanislav Neuhaus. În 1966, în perioada studiilor din Rusia, concertează la Moscova şi Leningrad. Participă la Concursul de pian "Van Cliburn" de la Fort Worth, Texas, unde câştigă premiul I. Doi ani mai târziu obţine Premiul I la Festivalul Internaţional „George Enescu", iar în 1969 este învingător la „Concursul Internaţional de Pian" de la Leeds, în Marea Britanie.

În toamna lui 1969 debutează pe scena londoneză, înregistrând un mare succes: „El a adus pe scenă ceea ce părea o întreagă experienţă de viaţă, cu alternanţele sale de dezolare şi mândrie. „Muzica nu ar putea fi niciodată mai apropiată de vorbire", scria atunci ziarul „The Times", despre interpretarea sa a „Sonatei pentru pian op.10 No.3" de Beethoven.

Juriile primelor concursuri câştigate, aşa cum se vede din notele Nadiei Boulanger, relevă un temperament închis, secret, diferit de al celorlalţi. În plină ascensiune se stabileşte la Londra, unde se află Casa de discuri „Decca", care îl cooptează în rândul artiştilor ei. În 1970 înregistrează primul disc.

În 1972 cântă în SUA, la New York, cu Orchestra din Cleveland şi cu Orchestra Simfonică din Chicago. Apoi face un turneu de doi ani prin America, cu Orchestra Filarmonică din New York. Deşi şcolit la Moscova, este recunoscut pentru modul personal de interpretare a operelor marilor compozitori germani şi austrieci ai secolului al XIX-lea, mai ales Franz Schubert, Johannes Brahms, Ludwig van Beethoven şi Wolfgang Amadeus Mozart, dar şi a lucrărilor semnate de cehul Leoš Janáček şi de Bela Bartok.

Cariera lui Radu Lupu continuă alături de cele mai prestigioase orchestre şi cei mai mari dirijori ai lumii, susţinând cu regularitate turnee în Europa şi Statele Unite, dar şi în Israel şi în China. A cântat cu Berlin Philharmonic, cu care şi-a făcut debutul, în 1978, la Festivalul de la Salzburg, sub bagheta lui Karajan, cu Royal Concertgebouw, cu Bavarian State şi Filarmonica din München, cu Orchestra din Paris, cu toate marile orchestre londoneze şi americane.

La începutul acestui an, Radu Lupu a fost distins de Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii cu titlul de Comandor al Imperiului Britanic, pentru servicii aduse muzicii.

A fost nevoie de timp ca melomanii să iubească modul lui uşor rigid de a intra în scenă, de a se refugia imediat la pian ca pentru a se regăsi singur, în lumea lui. A fost nevoie ca oamenii să se obişnuiască cu această apariţie, cu atitudinea lui închisă, cu o poziţie brahmsiană la pian, cu spatele sprijinit de un scaun cu spătar, pe care îl foloseşte întotdeauna, cu braţele întinse, sprâncele încruntate, privirea opacă, gesturile măsurate, salutul distant şi rarele surâsuri, dând viaţă notelor cum nimeni altcineva nu ştie s-o facă.